Fiica mea m-a dus la azil, fără să știe că îmi aparține. Așa că am decis s-o învăț o lecție. Mă numesc Tamara Alexandrescu. Am 74 de ani. Am avut o viață plină: un soț care m-a iubit, un loc de muncă ce mi-a adus împlinire, o casă caldă și trei copii.
Însă acum zece ani, inima soțului meu a cedat. După ce s-a stins, locuința a devenit pustie, iar eu… am început să simt că nu mai contez. Copiii mă sunau din ce în ce mai rar. Telefonul rămânea tăcut tot mai mult timp.
Cea mai îndepărtată a devenit mezina mea, Irina. Încă de mică a fost ambițioasă, mereu cu visuri mari. Își dorea o carieră strălucită. Când a fost admisă la facultate în București, am simțit că plutesc. Am făcut tot ce mi-a stat în putință s-o ajut: i-am dat economiile, bijuteriile moștenite de la mama, chiar și vechiul Dacia 1300 al tatălui meu.
Anii au trecut. Irina s-a căsătorit, a devenit mamă. Ne întâlneam rar, vorbeam și mai rar. Era mereu ocupată, mereu pe fugă. Apoi, liniștea s-a așternut definitiv. Până într-o zi, după luni întregi fără nicio veste, când a apărut la ușa mea.
— Mamă, e greu să fii singură. E momentul să te gândești la un cămin. Acolo vei avea îngrijire, companie, medici…
N-a avut curaj să mă privească în ochi. Eu n-am zis nimic. Inima mi-era grea, dar n-am avut puterea să mă împotrivesc. Am dat doar din cap.
A doua zi, m-a dus într-un azil privat, la marginea Clujului. O clădire frumoasă, modernă, cu o grădină îngrijită și camere luminoase. Irina a semnat repede actele, mi-a spus un „la revedere” sec și a plecat. Parcă abia aștepta să termine.
Am rămas pe o bancă, privind cum vântul răvășea florile de liliac. Și mi-am adus aminte. Clădirea aceea… nu-mi era străină. O ridicasem împreună cu soțul meu. Proiectul nostru de suflet. Visul nostru comun. Proprietatea noastră. Totul era pe numele meu. El îmi spunea mereu:
„Să fie pe tine, Tania. Copiii pot iubi, dar pot și răni.”
Am intrat în biroul administrativ. Directorul, un tânăr respectuos, m-a recunoscut pe loc.
— Doamna Tamara Alexandrescu? Dar… ce faceți aici? Aceasta este clădirea dumneavoastră!
Am dat din cap, glasul îmi tremura. A înțeles imediat.
— Vreți să interzicem accesul fiicei dumneavoastră?
Am zâmbit trist.
— Nu. Am o altă idee.
Am rămas acolo. Dar nu ca rezidentă. Ci ca proprietară.
În acea seară, am adunat personalul și le-am spus adevărul. De atunci înainte, aveam să mă implic personal în tot ce ținea de îngrijirea, respectul și demnitatea bătrânilor de acolo. Și, pentru prima dată după mulți ani, am simțit că am din nou un rost.
Timpul a trecut. Nepotul meu a venit într-o zi singur.
— Bunico, mi-a fost dor. Mama… e supărată că nu-i mai răspunzi.
L-am strâns tare la piept. Nu voiam răzbunare. Dar aveam o hotărâre: să trăiesc. Să mă regăsesc. Să fiu din nou puternică.
Când Irina a venit, nu a fost lăsată să intre. Administratorul i-a explicat: acces restricționat. A încercat să mă contacteze. A sunat, a trimis mesaje, a venit cu soțul. N-am răspuns.
Mai târziu i-am trimis o scrisoare.
„Fiica mea, nu sunt supărată. Ai făcut ce ai crezut că e mai bine. Ai crezut că mă eliberezi de griji. Dar eu nu sunt o povară. Mi-am început o viață nouă. Nu mai sunt mama care așteaptă, nici femeia care tace. Sunt o femeie care a redescoperit cine este. Poate, într-o zi, vei înțelege. Și poate atunci, ușa se va deschide din nou. Până atunci… las-o închisă.”
A trecut o jumătate de an. Țin ateliere pentru doamnele vârstnice — pictăm, citim, dezbatem filme. Nepotul vine des. Irina… tot mai rar.
Nu mai aștept scuze. Doar trăiesc. Și, dragă cititorule, pentru prima dată după multă vreme, simt pace în suflet. Povara aceea veche… a dispărut.
S-a împlinit un an de când Irina m-a adus aici, fără să știe că îmi dă, de fapt, cheile propriei mele case. Și în acest an, m-am schimbat. Nu mai sunt doar „mama”. Sunt Tamara Alexandrescu. Proprietară. Călăuză. Femeie care nu mai cere iubire — ci o dăruiește.
Și într-o după-amiază blândă de toamnă, portarul mi-a adus un plic. Scrisul îmi era cunoscut. Tremurat, puțin strâmb.
O scrisoare… de la Irina.
Am ținut scrisoarea strâns la piept câteva clipe, înainte să am curajul s-o deschid. Inima îmi bătea repede, de parcă voia să iasă din piept. Am desfăcut cu grijă plicul și am citit.
„Mămico,
Nu am știut niciodată cât de tare am greșit. Am crezut că fac ceea ce trebuie, că îți ofer o bătrânețe liniștită. Dar am fost egoistă. N-am înțeles cât de mult te-am rănit. Mi-e rușine. Mi-e dor de tine. Te rog… dacă într-o zi vei vrea să vorbim, să mă lași să vin. Aș da orice să te îmbrățișez din nou.
Cu dragoste,
Irina.”
Am simțit lacrimile cum îmi curg pe obraji, calde, ușurătoare. În seara aceea, i-am spus portarului că, data viitoare când Irina va veni, să o lase să intre.
Și nu a trebuit să aștept mult. Peste câteva zile, am văzut-o în prag. Avea ochii roșii, tremura ușor, iar mâinile îi erau împreunate în față, ca o fetiță vinovată. Am făcut un pas spre ea. Ea a alergat și m-a îmbrățișat, cu un suspin lung, ca și cum s-ar fi eliberat de o greutate uriașă.
Am stat mult timp așa, fără cuvinte. Era destul.
De atunci, vine des. Stă cu mine la ateliere, o ajut să descopere pictura. Râdem, bem ceai, ne uităm împreună la filme vechi românești. Nepotul e fericit să ne vadă din nou împreună.
Am învățat amândouă o lecție: iubirea nu e o datorie, ci un dar. Și uneori, trebuie să pierzi ceva prețios ca să-ți dai seama cât de mult conta.
Astăzi, privind cum frunzele se joacă în vânt prin grădina azilului meu, știu că viața mi-a dat o a doua șansă. Iar pentru asta, sunt recunoscătoare.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”