”Soția mea a evitat mereu să facem duș împreună… până într-o zi, când am vărsat din greșeală apă pe ea”

Soția mea a evitat mereu să facem duș împreună… până într-o zi, când am vărsat din greșeală apă pe ea… și nu mi-a venit să cred ce am văzut.

Încă de când soția mea, Ilinca, s-a mutat la mine, a fost extrem de rezervată când venea vorba de apă atingându-i pielea.

Putea trece o săptămână întreagă fără să facă duș, decât dacă insistam cu blândețe. Și chiar și atunci, mergea la baie vizibil iritată, încuia toate ușile, trăgea perdelele la toate ferestrele și rămânea acolo ore întregi.

Uneori stătea și câte două ore în baie, iar când ieșea, ochii îi erau roșii și umflați, iar pielea îi părea lucioasă, aproape ca aurul lustruit.

La început am crezut că urmează o rutină cosmetică elaborată. Dar m-am înșelat.

Totul părea doar ciudat la început. Ori de câte ori ieșeam împreună și se întuneca a ploaie, Ilinca devenea brusc agitată. Se grăbea să ajungem acasă, speriată să nu o atingă vreo picătură.

Am crezut că pur și simplu ura ploaia. Am auzit de oameni care spun că sunt alergici la apă, așa că am pus totul pe seama unei fobii.

Dar cu ea lucrurile au devenit tot mai neclare.

Recunosc, aveam în minte imaginea acelui clișeu romantic: soț și soție făcând duș împreună, râzând, stropindu-se, iubindu-se sub jetul de apă.

Dar la noi nu se întâmpla asta.

După fiecare moment intim, când propuneam, în glumă, să facem duș împreună, Ilinca devenea alt om. Fața i se înțepenea, ochii i se făceau roșii, iar fruntea i se umezea, ca și cum ceva o apăsa cumplit.

— Nu trebuie să te agiți așa, doar glumeam, îi spuneam eu. Spală-te cum vrei, în ritmul tău.

Apoi mă spălam singur, lăsând în urmă o tăcere grea.

Cu timpul, am observat și altceva: nu o vedeam niciodată bând apă. Niciodată. Nici măcar când mâncarea era prea picantă. Spunea că bea, dar nu în prezența mea.

Uneori intram în bucătărie după ce spăla vasele, așteptând să văd chiuveta stropită sau câteva urme de apă, dar totul era uscat. Ca și cum n-ar fi atins nimeni robinetul.

Am vrut să o întreb, dar n-am avut curaj. Am dat vina pe perfecționismul ei — poate că ștergea chiuveta după.

Până într-o zi.

Stătuse toată ziua fără să facă duș.

— Iubito, n-ai făcut baie de dimineață, — i-am spus, încercând să fiu blând.

A oftat cu enervare, s-a ridicat cu greu și s-a dus la baie.

După câteva minute, am auzit apa curgând. Probabil pornea dușul. Dar ceva în mine s-a răzvrătit. Trebuia să știu ce se petrece.

Mi-am închis laptopul, am pășit încet spre baie, și chiar când am pus mâna pe clanță, vocea ei a răsunat clar:

— Să nu îndrăznești să intri cât timp sunt aici… sau o să regreți.

Vocea ei era schimbată. Rece. Stranie. Parcă nici nu era în camera de alături…

Am înghețat. Ceva în glasul ei m-a făcut să dau înapoi. Nu mai era vocea femeii blânde cu care mă căsătorisem.

Dar nici nu m-am putut abține. Am rămas acolo, ascultând. Peste câteva minute, am auzit un oftat prelung și, apoi, din senin, sunetul unui obiect care a căzut.

— Ilinca?! — am strigat. Nicio reacție. Am uitat complet de amenințare. Am deschis ușa și am intrat.

Dușul încă curgea, iar aburul învăluia totul. Ilinca stătea ghemuită în colțul căzii, tremurând. Dar pielea ei… pielea ei era complet diferită. Pe umeri și brațe, parcă avea un fel de solzi minusculi. Ca un luciu de pește, argintiu, fin, hipnotizant. Când m-a văzut, s-a retras speriată.

— Nu trebuia să vezi asta, — a spus, cu vocea frântă.

M-am apropiat încet și i-am acoperit trupul cu prosopul mare.

— Ilinca, nu-mi pasă cum arăți. Dar vreau să înțeleg. Te rog.

Ea a izbucnit în plâns.

Mi-a povestit totul: că se născuse cu o boală genetică rară, care îi făcea pielea să reacționeze ciudat la contactul cu apa. Că în copilărie fusese marginalizată, batjocorită. Că ani de zile s-a ascuns de lume, chiar și de cei care o iubeau.

Că își petrecuse tinerețea inventând ritualuri pentru a-și ascunde pielea, texturată, lucioasă. Că frica de a fi respinsă fusese mereu mai mare decât dorința de a fi sinceră.

— Dar tu… — a spus, privind în pământ – tu ești primul care n-a fugit.

Am luat-o în brațe, fără să spun nimic. Lacrimile ei cădeau pe pieptul meu, calde, grele, dar pline de eliberare.

În lunile ce au urmat, am mers împreună la dermatologi, am citit, am căutat soluții. Nu totul s-a rezolvat imediat. Dar Ilinca a învățat să nu se mai teamă de apă. Și, mai ales, să nu se mai teamă de mine.

Astăzi facem duș împreună în fiecare sâmbătă. Nu e nimic ca-n filme – e mai bine. E adevărat.

Și în acei stropi de apă, printre râsete, am descoperit ceva mult mai rar decât o iubire ideală: încrederea deplină.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.

”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.

Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”