Când aveam cincizeci și doi de ani, am primit o sumă neașteptată de bani. Eram pe punctul de a-i spune fiului meu. Stăteam în fața ușii dormitorului lui, cu carnetul de economii în mână – cel din care tocmai retrăsesem banii în acea dimineață.
Era o moștenire de la unchiul meu din Arad, care murise recent. Nu avea copii, iar eu eram cea mai apropiată rudă.
Plănuisem să folosesc o parte din bani pentru a renova casa – să le ofer lui Matei, soției lui, Cătălina, și micuțului Luca mai mult spațiu. Nu pentru laudă, ci doar pentru a le ușura traiul.
Dar atunci am auzit-o.
Vocea Cătălinei – scăzută, dar tăioasă – a străpuns peretele subțire al holului:
— Ți-am spus… când o să aibă mama ta spațiul ei? Casa e mică. Și e ciudat. E tot timpul prin preajmă, iar când avem musafiri, e… stânjenitor.
Matei a oftat, obosit:
— Știu… dar nu are pe nimeni altcineva. N-ar fi nedrept să o trimitem pur și simplu?
— Nedrept? Dar cu noi cum rămâne? Se bagă peste tot – ne corectează cum îl creștem pe Luca, face curat peste tot, întrerupe discuțiile la cină. M-am săturat. Și nu uita – când ne-am căsătorit, tot ce ne-a dat a fost un televizor vechi.
— A zis că nu avea bani atunci…
Tăcere. Apoi un oftat adânc.
— Nu-mi pasă. Trebuie să rezolvi. Găsește-i o chirie, trimite-i bani, orice. Dar eu nu mai pot trăi așa.
Am rămas nemișcată.
Cu peste treizeci de ani în urmă, părăsisem un sat din Moldova și venisem la București, după ce soțul meu murise într-un accident de muncă. Am muncit în toate felurile – vânzând legume pe stradă, spălând băi, călcând haine prin case – doar ca să-l țin pe Matei la școală. Niciodată nu m-am plâns.
Când a terminat studiile, l-am ajutat să-și deschidă o mică afacere. Am strâns ban cu ban să cumpărăm casa în care locuim acum.
Am crezut că, într-o zi, voi îmbătrâni în liniște. Cu puțină pace.
Dar de când Cătălina a apărut în viața lui, m-am simțit ca o umbră în propria mea casă.
Pregăteam micul dejun dimineața? „Demodat.”
Îl învățam pe Luca câteva cuvinte din graiul nostru vechi? „Ciudat și inutil.”
Găteam o ciorbă de burtă sau un borș moldovenesc? „Mirosul e prea puternic.”
Încercam să dau un sfat? „Mamă, nu se mai face așa.”
Așa că am învățat să dispar. Să tac. Să mă retrag.
Dar niciodată nu m-am gândit că va veni ziua în care propriul meu fiu va vorbi despre mine ca despre o povară.
Mâna mi-a căzut pe lângă corp. Carnetul s-a dus în buzunarul larg al cardiganului meu vechi, gri.
M-am întors. Nu am bătut la ușă. Am pășit încet, fără furie. Fără lacrimi. Doar cu o liniște adâncă și apăsătoare.
Am ieșit pe ușa din față. Nimeni nu m-a observat.
Era trecut puțin de ora șapte. Dar în sufletul meu se lăsase noaptea. O noapte lungă și rece.
În seara aceea, nu m-am mai întors în cămăruța din spatele bucătăriei.
Am mers.
Am mers până într-un orășel de lângă București. M-am așezat pe o bancă, lângă un lac. Apa sclipea în lumina slabă a felinarelor.
Pentru prima oară, nu mai eram mama cuiva. Nici bunica cuiva. Nici femeia care muncește și tace.
Eram… Elena.
M-am gândit la bani. Peste 35.000 de euro în cont.
Înainte, voiam să-i împart – pentru reparații, pentru urgențe.
Dar acum?
Acum aveam să-i păstrez. Nu din răzbunare. Ci pentru că, după o viață în care am oferit totul, am înțeles ceva: nimeni nu-ți mulțumește că te-ai șters pe tine de pe listă.
A doua dimineață, m-am dus la primărie și am cerut o schimbare de domiciliu. Le-am spus că mă mut în sud, să ajut o prietenă veche.
Atât aveau nevoie să știe.
Cu banii moșteniți, am închiriat un apartament simplu, dar curat, într-un bloc liniștit din Giurgiu. Am cumpărat o canapea nouă, un aragaz bun și câteva ghivece cu mușcate. A fost pentru prima dată când am ales totul pentru mine.
După câteva săptămâni, am găsit un anunț: „Căutăm voluntari pentru programul de lectură cu copiii din medii defavorizate.” Am sunat. Mi-au spus că au nevoie de cineva care știe povești vechi, tradiții, lucruri „din alte timpuri”.
Și așa am început. O dată pe săptămână, mergeam la bibliotecă. Copiii mă ascultau cu ochii mari, iar eu simțeam că sunt, din nou, văzută. Apreciată.
Într-o zi, o femeie de vârstă apropiată m-a întrebat dacă vreau să ne vedem la cafea. Apoi au urmat plimbările în parc, râsul, prieteniile. Nu eram singură. Eram… eu.
După șase luni, Matei a venit. Cu ochii roșii, tremura. Luca nu mânca, întreba zilnic unde e „mamaia”. Cătălina, îmi spusese el, regretă.
Dar eu doar l-am privit cu blândețe.
— Eu sunt bine, Matei. Nu sunt supărată. Dar acum am o viață. Nu mai sunt doar o prezență care gătește și tace.
A încuviințat. A plecat tăcut.
În ziua de Crăciun, am primit un desen de la Luca, prin poștă: „Mamaia Elena – cea mai bună.” Am plâns.
Nu mă mai simțeam uitată. Mă simțeam… întreagă.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”