Soțul meu își ducea colega la casa mea de la lac pentru „călătorii de afaceri” — nu știa că instalasem camere acolo.
Acum doi ani, am moștenit casa de vacanță de la bunica mea — refugiul meu liniștit din copilărie. O vizitez rar, fiindcă e la patru ore distanță, dar pentru mine acel loc e sacru.
Apoi, într-o zi, m-a sunat vecinul ei bătrân:
— E un bărbat străin care tot umblă pe lângă casa ta.
Îngrijorată că ar putea fi o tentativă de spargere, am instalat camere ascunse.
Două săptămâni mai târziu, în timp ce soțul meu, Laurențiu, era „plecat într-o călătorie de afaceri”, am primit o alertă de mișcare de la casa de la lac. Era soțul meu. Și o altă femeie. În casa mea de vacanță.
Ea chicotea în timp ce el o alinta „iubito”, aprindea una dintre lumânările mele și se ghemuiau pe canapeaua bunicii mele, în timp ce beau vin, ca și cum acel loc le-ar fi aparținut.
Nu am plâns. Am început să planific.
Săptămâna următoare, Laurențiu s-a întors acasă, prefăcându-se obosit după o conferință la care, evident, nu fusese niciodată.
M-am comportat normal. I-am propus să mergem împreună, doar noi doi, într-un weekend prelungit la casa de la lac. Fără telefoane. Fără distrageri. Deconectare totală.
A acceptat imediat:
— Sigur! N-am mai fost acolo de veacuri!
Oh, cât de jalnic era.
N-avea nicio idee.
Am ajuns vineri după-amiază. Aerul era curat, cerul senin, iar lacul liniștit. Am intrat în casă cu pași calmi. El nu bănuia nimic. Mi-am scos eșarfa, m-am așezat pe fotoliul de lângă fereastră și am zâmbit:
— Ți-e cunoscută canapeaua asta, nu?
— Cum adică? a întrebat el, încurcat.
Am scos tableta. I-am arătat înregistrarea video. Chipul i s-a schimbat instantaneu. A deschis gura, dar n-a scos niciun cuvânt.
— Știi ce e interesant? Toată lumea spune că în asemenea situații femeia urlă, plânge, lovește. Eu n-am să fac nimic din toate astea.
M-am ridicat. I-am întins o pungă cu câteva lucruri și actele de divorț. Erau deja semnate din partea mea. Îi lăsasem și copia extrasului bancar, în care se vedea cum transferasem tot ce era pe numele meu într-un cont nou.
— Te rog să pleci. Aici nu mai ești binevenit.
Laurențiu a plecat. Șocat, înfrânt, fără scuze.
În următoarele luni, am transformat casa de la lac într-un atelier de artă pentru femei care trecuseră prin trădări și pierderi. Am pictat, am râs, am vindecat răni.
Am cunoscut oameni noi. Printre ei, un bărbat liniștit, simplu, care mi-a adus o cafea caldă într-o dimineață ploioasă și a rămas să-mi asculte povestea, fără să mă judece.
Și poate, doar poate… e începutul unei iubiri mai curate.
Dar cel mai important: în casa bunicii mele, am regăsit nu doar liniștea. Ci și pe mine însămi.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”