Tocmai ajunsesem acasă de la serviciu, îmi scosesem pantofii cu toc și îmi turnam un pahar de suc, când fiica mea de 5 ani, Larisa, m-a tras ușor de mânecă și mi-a spus:
— Mami, vrei să o cunoști pe mama doi?
Am zâmbit mirată. — Pe cine?
— Pe mama doi. Vine când ești tu plecată la muncă. Tati zice că e aici ca să nu-mi fie dor de tine.
Tonul cu care a spus asta m-a făcut să îngheț.
Soțul meu, Andrei, era în concediu paternal de câteva luni. După ce am fost promovată, am decis împreună că voi merge eu la birou cu normă întreagă, iar el va sta acasă cu Larisa.
Dar, în ultima perioadă… ceva nu se lega. Larisa începuse să spună lucruri care nu aveau sens.
Când l-am întrebat pe Andrei despre „dublura” de care tot pomenea, mi-a zis doar:
— Larisa are o fantezie bogată. Știi cum sunt copiii…
Totuși, sentimentul acela de neliniște nu mă părăsea.
Așa că, într-o zi, am întrebat-o direct pe Larisa când venea „mama doi”.
Larisa mi-a răspuns liniștită:
— Vine chiar înainte de somnul meu de prânz.
— Și ce face cu tati, iubita mea?
— Se duc într-o cameră și închid ușa. Dar eu m-am uitat o dată pe furiș. Tati stătea pe jos și plângea. Ea l-a îmbrățișat. Apoi a spus ceva într-o limbă ciudată.
N-am închis un ochi în noaptea aceea. A doua zi, pe furiș, am instalat vechea cameră de supraveghere a Larisei în dormitorul nostru.
Când ar fi trebuit să fiu la birou, am conectat camera de la distanță. Și atunci am simțit că mi se oprește inima — pentru că în cameră a intrat o femeie. Dar acel chip… acel chip era identic cu al meu.
Am închis laptopul și am fugit spre casă. Trebuia să înțeleg ce se întâmplă.
Am ajuns acasă într-un suflet. Inima îmi bătea atât de tare încât abia mai puteam gândi limpede. Am deschis ușa fără zgomot și m-am îndreptat spre dormitor. Pe hol, Larisa se juca liniștită cu păpușile. M-a văzut și a zâmbit.
— Mami, mama doi e aici!
M-am înfipt în clanța ușii dormitorului și am deschis. Înăuntru era Andrei, singur. S-a ridicat brusc, speriat.
— Ce cauți acasă? N-ar fi trebuit să fii la muncă?
— Cine e mama doi, Andrei?
Fața i s-a albit. A oftat adânc și s-a așezat pe marginea patului.
— Nu e ceea ce crezi… N-am știut cum să-ți spun. Când ai plecat la muncă și eu am rămas singur cu Larisa, am început să mă simt… copleșit. Mi-era dor de tine, mă simțeam pierdut, și am făcut o greșeală — am folosit o aplicație AI care reproducea vocea și chipul tău. Vorbeam cu ea când Larisa dormea, doar ca să… simt că ești aici.
— Deci… fata noastră a văzut acea proiecție?
— Da. I-am spus că e „mama doi” ca să nu se sperie. Dar Larisa e mai inteligentă decât credeam. A observat tot.
M-am așezat lângă el și, pentru prima oară în mult timp, am râs — un râs eliberator, plin de lacrimi.
— Data viitoare când îți e dor de mine, sună-mă. Sau scrie-mi. N-ai nevoie de o versiune digitală a mea.
— Promit, a spus el. Și am simțit că, în sfârșit, eram din nou noi. Complet.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”