Un străin a vrut să cumpere pandantivul mamei mele — s-a dovedit că era bărbatul de care ea fugise cândva.
Pierderea mamei mele m-a devastat. Nu era doar părintele meu — era singura mea persoană. Întotdeauna fusesem doar noi două împotriva lumii. După ce a murit, am știut că trebuie să fac ordine în casa ei dacă voiam vreodată să merg mai departe.
Răscolind printre lucrurile ei, am găsit un colier uimitor cu smarald. Nu îl purtase niciodată, ceea ce mi s-a părut ciudat, dar am presupus că nu însemna prea mult pentru ea. Așa că m-am decis să-l vând.
Atunci au început lucrurile ciudate.
La târg, un bărbat s-a oprit brusc, privind colierul de parcă ar fi văzut o fantomă. M-a întrebat de unde îl am. I-am spus că a fost al mamei mele. A zâmbit trist.
— Am oferit un colier exact ca acesta iubirii vieții mele… chiar înainte să dispară pentru totdeauna.
Un fior mi-a străbătut spatele.
— Cum o chema?
Răspunsul lui?
— Marta.
N-am putut să scot un cuvânt. Asta era numele mamei mele.
Am înghețat. Bărbatul părea copleșit de emoție. Avea ochii umezi și părea că luptă cu ceva din trecutul lui. A tăcut câteva secunde, apoi a spus:
— Ne-am cunoscut în studenție, în Cluj-Napoca. Eu studiam medicina, ea psihologia. Ne iubeam enorm, dar părinții mei nu au acceptat-o niciodată. Iar eu… n-am avut curajul să mă împotrivesc. A plecat într-o zi și n-am mai știut nimic de ea. I-am lăsat colierul pe pervaz, ca un ultim gest. Nu credeam că-l va păstra.
Mi-am dat seama că omul din fața mea nu era un simplu străin. Era o parte din viața mamei mele pe care ea alesese să o îngroape. Poate ca o rană, poate ca o amintire prea dureroasă.
— Ea nu a vorbit niciodată despre tine, am spus cu voce joasă.
— Probabil m-a urât. Și pe bună dreptate, a murmurat el.
I-am întins colierul. Nu mai puteam să-l vând. Nu mai era doar un obiect — era o poveste, o viață. A refuzat politicos.
— A fost al ei. Merită să rămână în familie.
Am păstrat colierul. Dar i-am dat adresa mamei, o poză cu ea și o scrisoare de la mine. I-am spus că dacă simte nevoia să-i spună „iartă-mă”, o poate face într-un mod care să-i aducă liniște.
O lună mai târziu, am primit o scrisoare înapoi. A spus că a fost la mormântul ei, a vorbit cu ea, a plâns și s-a rugat. A închis o rană veche de decenii.
Iar eu? Am simțit că am înțeles-o pe mama mea puțin mai bine. Am păstrat colierul învelit în catifea și, din când în când, îl țin în palmă. Nu pentru valoarea lui. Ci pentru că îmi amintește că și inima unei mame poate ascunde povești de dragoste nebănuite.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”