Continua să șoptească „Murphy”… dar niciunul dintre noi nu știa cine era. Nu eram siguri că va trece de noaptea aceea.
Nivelul oxigenului îi scăzuse periculos de mult, iar tusea necontenită devenea din ce în ce mai gravă. Asistentele ne-au spus să păstrăm liniștea și calmul în cameră, dar el continua să murmure același nume, abia audibil prin buzele uscate și crăpate:
„Murphy… Murphy…”
La început, am presupus că Murphy era un fiu. Sau poate un prieten din armată — cineva din trecut.
În cele din urmă, m-am aplecat aproape și l-am întrebat încet: „Cine e Murphy?”
S-a chinuit să vorbească, dar în cele din urmă a șoptit: „Băiatul meu bun… Mi-e dor de băiatul meu bun.”
Atunci totul a început să capete sens.
Am sunat-o pe fiica lui, care încă se afla pe drum, venind din alt județ. Când am întrebat-o dacă Murphy era un câine, vocea i s-a frânt.
„Da,” a spus ea. „Un Golden Retriever. Avea treisprezece ani. A trebuit să-l lăsăm la fratele meu când tata a fost internat în spital.”
A fost nevoie de câteva telefoane și de multă insistență. Dar, în cele din urmă, asistenta-șefă ne-a dat undă verde.
Câteva ore mai târziu, cu aparatele bipăind și monitoarele clipind în lumina difuză, Murphy a intrat — calm, blând, cu coada legănându-se ușor.
În clipa în care și-a văzut stăpânul, timpul parcă s-a oprit.
Murphy s-a apropiat încet de pat și s-a urcat ușor, așezându-și bărbia pe pieptul bărbatului. Coada lui nu s-a oprit din mișcat.
Și atunci — de parcă ar fi fost magie — bătrânul și-a deschis ochii.
Și ceea ce a spus…
…a fost atât de simplu, dar ne-a lăsat pe toți cu lacrimi în ochi:
„Aici ești, băiatul meu bun… Am știut că o să vii.”
Murphy a lătrat încet, ca și cum ar fi răspuns, și a rămas acolo, nemișcat, cu capul sprijinit de pieptul stăpânului său. Monitorul arăta o mică creștere a ritmului cardiac, ca și cum emoția revederii îi dădea bătrânului o nouă putere.
În următoarele zile, starea lui s-a stabilizat. Medicii erau uimiți. I-au redus oxigenul și au început să-i dea mâncare solidă. Dar cel mai important lucru era că zâmbea. Ori de câte ori Murphy intra în salon, ochii i se luminau.
După o săptămână, fiica lui a venit să-l ia acasă. L-am ajutat să se așeze în scaunul cu rotile, iar Murphy, loial ca întotdeauna, mergea pas cu pas alături de el, cu lesa în mâna bărbatului.
Astăzi, locuiesc din nou împreună, într-o casă mică la marginea unui parc din Brașov. În fiecare dimineață, merg încet la plimbare. Un om și câinele său. Două suflete legate pentru totdeauna.
Uneori, tot ce are nevoie cineva ca să lupte mai departe… e iubirea unui prieten blănos.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”