Când aveam 52 de ani, am primit o sumă neașteptată de bani. Eram pe punctul de a-i spune fiului meu. Stăteam în fața ușii camerei lui, cu carnetul de economii încă în mână – cel de la care tocmai retrăsesem banii în acea dimineață. Era o moștenire de la unchiul meu din Oltenia, care murise recent. Nu avea copii, iar eu eram cea mai apropiată rudă.
Plănuisem să folosesc o parte din bani pentru a renova casa – ca să le ofer mai mult spațiu lui Matei, soției lui, Cătălina, și micuțului lor, Leon. Nu ca să mă dau mare, ci pur și simplu ca să le fie mai ușor.
Dar apoi am auzit-o.
Vocea Cătălinei – liniștită, dar suficient de tăioasă ca să treacă prin ușa subțire a holului:
„Ți-am mai spus – când o să aibă mama ta un spațiu doar al ei? Casa e mică. Și e ciudat. E mereu prin preajmă, iar când vin musafiri, e… incomod.”
Matei a oftat, părând obosit. „Știu… dar n-are pe nimeni. N-ar fi greșit s-o trimitem pur și simplu de aici?”
„Greșit? Dar cu noi cum rămâne? Se bagă mereu – ne corectează cum îl creștem pe Leon, curăță tot, se bagă în vorbă la cină. M-am săturat. Și nu uita – când ne-am căsătorit, tot ce ne-a dat a fost un televizor la mâna a doua.”
„A zis că era lefteră atunci…”
Tăcere. O oftare adâncă.
„Nu-mi pasă. Trebuie să rezolvi. Găsește-i o chirie, dă-i bani, orice. Dar eu nu mai pot trăi așa.”
Am rămas împietrită.
Cu peste treizeci de ani în urmă, am plecat dintr-un orășel din Moldova spre București, după ce soțul meu a murit într-un accident pe șantier. Am muncit orice – vindeam fructe la colț de stradă, spălam băi, împătuream haine prin case străine – doar ca să-l țin pe Matei în școală. N-am scos niciodată un cuvânt de plângere.
Când a terminat școala, l-am ajutat să-și deschidă o mică afacere. Am strâns fiecare bănuț ca să cumpărăm casa asta în care locuim acum.
Am crezut mereu că într-o zi voi îmbătrâni cu puțină odihnă. Puțină liniște.
Dar de când Cătălina a intrat în familie, m-am simțit ca o umbră în propria mea casă.
Mă trezeam devreme să le fac micul dejun? „Demodat.”
Îl învățam pe Leon câteva cuvinte în romani? „Confuz și ciudat.”
Făceam o ciorbă de burtă? „Miroase prea tare.”
Oferam sfaturi legate de copil? „Mamă, nu se mai face așa.”
Așa că m-am strâns în mine. Am tăcut. M-am pierdut în colțuri.
Dar nu mi-am imaginat niciodată că va veni ziua în care propriul meu fiu va vorbi despre mine ca despre o povară de care trebuie să scape.
Mâna mi-a căzut pe lângă corp. Carnetul de economii s-a strecurat adânc în buzunarul hainei gri, tocite.
M-am întors. N-am mai bătut la ușă. Pașii mi-au fost înceți, dar nu simțeam furie. Nici lacrimi.
Doar o tăcere grea, sufocantă.
Am ieșit pe ușa din față. Nimeni nu m-a observat.
Era puțin trecut de șapte. Dar în sufletul meu, se simțea ca miezul unei nopți lungi și reci.
În noaptea aceea, n-am mai revenit în cămăruța de după bucătărie.
Am mers.
La un moment dat, am ajuns într-un oraș apropiat și m-am așezat pe o bancă lângă lac. Apa sclipea sub luminile stradale.
Pentru prima oară după ani de zile, nu mai eram mama cuiva, bunica cuiva, nici menajera neplătită.
Eram pur și simplu… Elena.
M-am gândit la carnetul de economii. Peste 35.000 de euro.
Până atunci, plănuisem să-i împart – jumătate pentru renovări, jumătate pentru urgențe medicale.
Dar acum?
Acum aveam să-i păstrez. Nu din egoism. Ci pentru că, după o viață de sacrificii, mi-am dat seama: nimeni nu-ți mulțumește că te-ai uitat pe tine. A doua zi dimineață, am mers la primărie și am cerut schimbarea domiciliului. Le-am spus că mă mut în sud, ca să am grijă de o prietenă veche.
Asta a fost tot ce au trebuit să știe.
Timp de câteva săptămâni, am stat într-o pensiune mică, liniștită, dintr-un sat de lângă Curtea de Argeș. În fiecare dimineață mă trezeam devreme, ieșeam la plimbare, apoi luam un ceai fierbinte pe terasa pensiunii. Nimeni nu mă întreba nimic. Nimeni nu mă grăbea.
După o lună, mi-am închiriat o garsonieră într-un bloc vechi, dar curat. Am cumpărat o masă mică, câteva farfurii, o plapumă călduroasă. Mi-am făcut abonament la bibliotecă și am început să citesc. Într-o zi, am găsit un anunț: „Asociație locală caută voluntari pentru activități cu copiii.” M-am înscris imediat.
Copiii m-au îndrăgit repede. Le citeam povești, le arătam cum se face ciorba de burtă „ca la mamaie”, le spuneam poezii vechi în romani. Îmi ziceau „mama Elena”. Pentru prima oară după mult timp, mă simțeam văzută.
Cu timpul, am legat prietenii. Una dintre doamnele de acolo m-a invitat să mergem împreună în excursii, alta mi-a propus să coacem prăjituri și să le vindem la târgul din centru. Încet, încet, viața mea a început din nou să aibă culoare.
Într-o zi, am primit o scrisoare. Era de la Matei. Spunea că îi pare rău. Că a greșit. Că Leon tot întreabă de mine.
Am zâmbit.
Apoi am împăturit scrisoarea și am pus-o într-o cutie, lângă carnetul de economii. Poate într-o zi le voi răspunde. Dar nu acum.
Acum e timpul meu. Timpul să fiu… doar Elena. Și asta, într-un final, e suficient.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”