Am adormit cu 39,5 grade febră – și m-am trezit stropită cu un pahar de apă rece. „Trezirea imediat, într-o oră vin musafirii!” – a urlat soacra mea, care a decis că organizează o petrecere… în apartamentul nostru. Dar când m-am ridicat în picioare – am înlemnit la ce am văzut…
Din nou m-am sufocat în somn. Aveam senzația că plutesc într-o prăpastie lipicioasă și întunecată. Uneori era fierbinte, ca un sirop topit, alteori înghețată, ca un lac înghețat.
Frisoanele și febra se succedau fără milă. Coșmaruri îmi zbârnâiau în minte: scene de la serviciu, tabele Excel, cifre care săreau dintr-o coloană în alta – și în fiecare rând mă aștepta un nou eșec.
Apoi ceva mi-a invadat mintea – un țipăt surd, enervant, asurzitor… și brusc o ploaie de gheață.
Da, cineva chiar mă stropise cu apă rece.
De parcă m-ar fi smuls cineva cu cârligul din acel vis febril, adânc. Un glas tăios, aspru, mi-a izbit timpanele:
– „Încă dormi?!”
Cu greu am deschis ochii. Deasupra mea stătea soacra mea, Ilona. Fața încordată, buzele strânse într-o linie subțire, pumnii încleștați – exact ca întotdeauna când era gata să judece.
În clipa următoare, a izbucnit cu strigătul ei de luptă obișnuit:
– „Hai, trezește-te! Într-o oră vin musafirii! Totul trebuie să strălucească, trebuie să gătim, să facem ordine! Nu mai zace acolo ca o cartofă de canapea!”
Tăceam. Nici putere să-i răspund nu aveam. Am întins mâna după plapumă, să-mi șterg fața udă de apă rece.
Trupul îmi tremura ca al unei păsări bolnave. Capul îmi vâjâia, fruntea îmi ardea.
– „Mamă… am febră 39,5… nici nu știu unde sunt…” – am șoptit.
Dar ea doar a dat din mână cu lehamite.
– „Hai, nu face atâta caz! Toți ne mai îmbolnăvim. Și eu am făcut curat, am gătit, am spălat vase și bolnavă fiind! Nu o să mă faci de rușine în fața cumnatei mele!”
Și atunci… ceva s-a rupt în mine.
Exact ca un arc vechi care plesnește într-o broască ruginită. Am simțit cum ceva mocnea în mine, ca un chibrit ținut prea mult în flacără.
Dar înainte să pot spune ceva… ceva s-a crăpat în mine.
Am simțit că îmi pierd echilibrul și m-am sprijinit de marginea patului. Încă o vorbă, încă un reproș și m-aș fi prăbușit. În loc să răbufnesc, am inspirat adânc și am rostit, calm, dar ferm:
– „Nu. Nu astăzi.”
Ilona a rămas blocată în loc.
– „Te rog să ieși din cameră. Nu sunt bine. Și dacă mai vrei să fii în casa asta, o să înveți să mă respecți măcar când sunt bolnavă.”
N-a zis nimic. Poate a fost tonul meu. Sau poate, pentru prima oară, a văzut în mine altceva decât o noră docilă. S-a întors brusc și a plecat.
M-am întins înapoi, cu inima bubuind. Dar o liniște ciudată mi-a cuprins mintea. Pentru prima oară, spusesem ce aveam pe suflet. Fără țipete. Fără lacrimi.
Peste câteva ore, m-am trezit într-o cameră curată, învelită cu o pătură moale. Pe noptieră era o cană de ceai cald și un bilet scris cu pixul, timid:
„Scuză-mă. Am vorbit urât. Musafirii nu mai vin. Ai grijă de tine. Ilona.”
Și de atunci, ceva s-a schimbat între noi. Poate că nu vom deveni cele mai bune prietene. Dar respectul – acela a prins rădăcini. Iar eu? Eu am învățat că uneori, vindecarea începe cu un cuvânt spus la timp.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”