Am născut un copil după 20 de ani de așteptare și tratamente – iar când soțul meu l-a văzut, a întrebat: „Ești sigură că e al meu?”
Eu și soțul meu suntem împreună de 21 de ani. Mult timp am încercat să avem un copil, dar pur și simplu nu se întâmpla.
La un moment dat, am renunțat complet să mai sper. Dar când am ajuns la 40 de ani, mi-am dat seama că timpul nu mai era de partea mea.
Așa că am decis să mai fac o ultimă încercare și am urmat din nou un tratament. Și atunci, s-a întâmplat o minune — am rămas însărcinată.
Soțul meu era extrem de nervos. Era atât de agitat, încât nu a putut fi cu mine în sala de nașteri. A spus că îi era teamă că vor ajunge să aibă grijă de el în loc să aibă grijă de mine, dacă ar fi rămas.
Am născut un băiețel perfect sănătos. Două ore mai târziu, soțul meu a intrat în cameră, s-a uitat la copil, apoi s-a apropiat de mine. Și primul lucru pe care l-a spus a fost:
– „Ești sigură că ăsta e al meu?”
Am rămas fără cuvinte.
Omul acesta fusese cu mine la fiecare control, la fiecare vizită la clinică. Cum putea măcar să se gândească să mă întrebe așa ceva? Cum putea să bănuiască o trădare din partea mea?
– „Bineînțeles că e al tău! Am luptat împreună pentru acest copil!” – i-am răspuns tăios.
Și atunci a spus ceva ce m-a lăsat complet fără replică:
– „Am dovezi care spun altceva”, a zis, atingând buzunarul de la piept.
Pentru o clipă, am simțit că mi se rupe tot în mine. A scos o hârtie mototolită din buzunar — părea un document, poate o analiză? Mâinile îmi tremurau și privirea mi se încețoșa.
– „Ce dovezi?” – am reușit să șoptesc.
A zâmbit ușor, dar în colțul gurii i se citea ceva ciudat… și atunci a desfăcut foaia.
Era o fotografie. Nu o analiză. O poză cu el, ținând în mână un mic body pe care scria „Tată din 2025” — o poză făcută în secret de cumnata mea cu două luni în urmă, când el își exersa reacțiile „pentru marea zi”.
– „M-a topit gândul că, după atâția ani, voi avea un copil. Dar frica a fost mai mare decât mine. Și-am zis prostii. Iartă-mă.”
Am început să plâng — nu de furie, ci de ușurare. Ne-am îmbrățișat, și pentru prima oară după mult timp, am simțit că nu mai suntem doi oameni care luptă, ci o familie.
Băiețelul nostru, Victor, a deschis ochii și a scâncit ușor, ca și cum ar fi vrut să ne spună că știe deja cine suntem. Iar noi? Noi suntem în sfârșit ceea ce am visat să fim două decenii: părinți. Și împreună, învățăm să iubim fără frică.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”