Fiul meu de 12 ani a cerut să ducem înapoi fetița de 2 ani pe care am adoptat-o – într-o dimineață, m-am trezit și pătuțul ei era gol…
Încă de la început, fiul meu a fost complet împotriva ideii de a adopta un copil. Ne-a repetat de nenumărate ori că se teme că nu îl vom mai iubi la fel dacă aducem un alt copil în familie.
Dar eu și soțul meu ne doream din tot sufletul o fetiță. Din păcate, nu mai pot avea copii, așa că adopția era singura noastră opțiune. Am încercat să-l liniștim, sperând că, în timp, se va adapta. În cele din urmă, am adoptat o fetiță de 2 ani și eram în culmea fericirii. Dar fiul nostru? Era furios. Refuza să o accepte și era permanent supărat pe noi.
Apoi, într-o zi, m-a privit drept în ochi și mi-a spus: „Nu mă mai iubești! Vreau să o duci înapoi.” Cuvintele lui m-au zdrobit.
Însă ce a urmat a fost și mai cumplit. În dimineața următoare, m-am trezit și am văzut că pătuțul fetiței era gol. Nu doar atât – când am fugit în camera fiului meu, am descoperit că și el dispăruse.
Panicați, am ieșit afară…
Soțul meu a fugit spre stradă, iar eu am început să-l strig disperată prin curte. După câteva secunde de tăcere chinuitoare, am zărit o siluetă în fundul grădinii, lângă colțul gardului.
Era fiul nostru, ținând fetița în brațe. Stătea pe pământ, cu spatele sprijinit de copacul sub care obișnuia să se joace când era mic. O legăna ușor și părea pierdut în gânduri.
Am alergat spre el, gata să-l cert, să-l iau în brațe, să-i spun că m-a speriat de moarte, dar când m-am apropiat, am observat lacrimi în ochii lui.
– Îmi pare rău, mami – a spus încet. – Nu voiam să fug cu ea. Doar… voiam să fiu singur cu ea puțin. Să văd dacă chiar e atât de drăguță pe cât spuneți voi…
Fetița dormea liniștită în brațele lui, iar pe chipul ei era un zâmbet liniștit. M-am așezat lângă el, fără să spun nimic. Doar l-am cuprins cu o mână și l-am strâns ușor.
În acea zi, ceva s-a schimbat între ei. A început să o privească cu alți ochi, să o observe cum zâmbește când îl vede, cum se agață de degetele lui mici. Iar el, încet-încet, a început să glumească cu ea, să-i dea jucării, să-i cânte înainte de culcare.
Au trecut câteva luni de atunci. Astăzi, fetița nu mai vrea să adoarmă fără să-i spună „noapte bună” fratelui ei. Iar el? Nu o mai lasă din brațe.
O iubire adevărată nu se impune. Se construiește. Iar în familia noastră, cu răbdare și iertare, s-a așezat în sfârșit pacea.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”