Don Ramiro îi privi lung, fără să clipească. Era un om respectat, cu părul alb și sprâncene groase, un fel de stâlp al satului. Toți îi știau glasul drept și hotărât, iar când vorbea, nimeni nu îndrăznea să-l întrerupă.
— Ați venit, spuse el, dar nu pentru tatăl vostru… ci pentru bani.
Frații rămăseseră înțepeniți, cu gurile întredeschise. În sufletul lor, știau că era adevărat. În toți acești ani nu își găsiseră timp nici măcar pentru un drum scurt la sat. Dar acum, când mirosul de avere le gâdila mintea, parcă își aminteau de copilăria petrecută pe ulițele prăfuite.
— Tatăl vostru, continuă Don Ramiro, nu mai este același om pe care l-ați lăsat. L-ați uitat, și-a dus bătrânețile singur, iar satul a fost familia lui. Când a avut nevoie, noi l-am ridicat. Când a căzut, noi l-am pansat. Și tot noi l-am hrănit când n-a mai putut lucra pământul.
Se făcuse liniște. Chiar și copiii din SUV-uri, care până atunci se zbenguiau nerăbdători, se opriseră și priveau spre bătrânul cu glas de tunet.
Don Mateo apăru încet, sprijinindu-se într-un baston vechi, dar privirea lui avea o lumină aparte. Părea că se împăcase cu totul. Purta cămașa albă de sărbătoare, pe care o scotea doar la hramul bisericii.
— Nu v-am chemat eu, spuse el cu o voce blândă, dar fermă. V-a adus doar vestea banilor.
Frații încercară să se apropie, fiecare cu zâmbete false, dar tatăl lor ridică palma.
— Nu e nevoie. Eu nu mai am nimic de împărțit cu voi.
O rumoare trecu printre săteni, adunați să vadă scena. Don Ramiro își drese glasul:
— Consiliul satului a hotărât. Pentru că Don Mateo nu a avut sprijin de la voi, terenurile lui au fost puse în arendă comunității. Compensația nu îi mai aparține doar lui, ci întregului sat.
Frații izbucniră:
— Cum adică?! E pământul nostru, moștenirea noastră!
Dar bătrânul tată le tăie vorba cu o singură frază:
— Moștenirea voastră a fost grija. Și ați pierdut-o.
Lacrimile îi tremurau în ochi, dar nu și-a pierdut tăria. În acel moment, mulți dintre săteni și-au făcut cruce. Era ca o judecată a vieții, spusă cu simplitatea și dreptatea pământului.
Atmosfera devenise apăsătoare. Până și vântul părea că se oprise printre sălcii.
În România, se spune adesea că „părinții nu se uită, căci cine-și uită părinții își uită sufletul”. Și toți cei de față au simțit că frații aceia tocmai își pierduseră sufletul.
Don Mateo se întoarse către vecini:
— Voi mi-ați fost adevărata familie. Când n-am mai putut să sap, voi mi-ați săpat brazda. Când mi s-a rupt coșul, voi mi-ați adus pâine. De aceea, vreau ca despăgubirea aceasta să fie pentru toți. Pentru satul care m-a ținut în viață.
Un murmur de recunoștință străbătu mulțimea. Femeile își ștergeau ochii cu colțul basmalei, bărbații dădeau din cap a respect.
Frații, în schimb, rămăseseră roșii la față, mușcându-și buzele. Întregul plan de îmbogățire se năruise. Veniseră cu lăcomia în ochi și acum plecau cu rușinea în spinare.
Don Ramiro puse mâna pe umărul lui Don Mateo și zise:
— Satul acesta nu te va lăsa niciodată singur.
Și, într-adevăr, bătrânul nu mai era singur. Din acea zi, fiecare copil din sat trecea zilnic să-l salute, femeile îi lăsau câte o farfurie cu mâncare la poartă, iar bărbații îl ajutau la treburile mici.
Cei trei fii plecară înapoi la oraș, cu inimile goale. Banii pe care îi visaseră nu mai valorau nimic, pentru că pierduseră ceea ce nu se mai poate cumpăra: respectul și iubirea unui tată.
Iar Don Mateo, deși cu spatele încovoaiat și pașii tot mai rari, mergea cu fruntea sus. Învățase o lecție amară, dar dreaptă: adevărata avere nu stă în pământuri sau în bani, ci în oameni.
Și satul întreg știa asta acum.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.