Am pornit motorul tremurând și, cu mâinile strânse pe volan, am lăsat casa aceea rece în urmă. Ștergătoarele se zbăteau pe parbriz, iar copiii suspinau în spate, strângându-se unul în altul ca doi pui speriați.
Drumul spre apartamentul meu modest dintr-un cartier de la marginea orașului părea nesfârșit. Ploaia lovea asfaltul cu furie, iar în mintea mea răsuna mereu aceeași frază: „Cutia din biroul lui Valentin”.
Când am ajuns, am adormit cu ei în brațe, pe o saltea veche, lângă soba care abia mai pâlpâia. A doua zi, încă înainte de răsărit, mi-am luat inima în dinți.
L-am sunat pe Valentin. Nu răspunsese de luni întregi, însă vocea lui caldă, deși ușor tulburată, mi-a răspuns în cele din urmă.
— Vino la mine — a spus scurt. — Trebuie să vezi ceva.
Am îmbrăcat gemenii și am pornit cu autobuzul spre casa lui, o clădire veche, cu miros de lemn ud și pereți acoperiți de iederă. M-a întâmpinat la ușă, cu ochii obosiți, dar cu o privire pe care nu o uitasem: privirea unui prieten adevărat.
În biroul său mic, pe un raft ascuns după cărți de drept și hârtii îngălbenite, Valentin a scos o cutie de lemn cu încuietoare de alamă. O cutie simplă, dar grea, cu inițialele lui Adrian gravate discret.
Am simțit cum îmi tremură picioarele. Cu mâini nesigure, am desfăcut lacătul și, când capacul s-a ridicat, m-a izbit o lumină de speranță.
Înăuntru erau documente, acte notariale și un teanc gros de hârtii bancare. Fonduri, titluri de proprietate, acțiuni. Tot ceea ce Adrian spusese că ne va asigura viitorul era acolo.
— Adrian mi-a cerut să păstrez cutia asta până când tu vei fi pregătită — mi-a spus Valentin, cu vocea gravă. — Știa că familia lui va încerca să te distrugă.
Am izbucnit în lacrimi, strângându-mi copiii lângă mine. Ei nu înțelegeau ce înseamnă toate acele acte, dar simțeau că ceva bun ni se întâmplase.
În zilele următoare, am mers cu Valentin la notar. Pas cu pas, am aflat adevărul: Adrian lăsase în urmă o moștenire uriașă, nu doar bani, ci și terenuri, case, investiții. Totul fusese pus la adăpost de lăcomia părinților săi.
Mi-am amintit de vorbele bunicii mele, o femeie simplă de la țară, care spunea mereu: „Bogăția nu stă în aur, ci în sufletul curat și în cei pe care îi crești cu dragoste”. Și pentru prima dată după moartea lui Adrian, am simțit că pot răsufla.
Nu era vorba doar de bani. Era despre dreptate. Despre faptul că el nu mă uitase, că până în ultima clipă se gândise la mine și la copiii noștri.
Cu timpul, am reușit să le ofer gemenilor nu doar un acoperiș sigur, ci și un cămin plin de iubire. Am cumpărat o casă simplă, cu o grădină mare, unde Ana și Nicolae au început să alerge printre meri și pruni, așa cum făceam eu când eram copil.
Vecinii ne-au primit cu brațele deschise. Am mers la biserică, am participat la hramul satului, iar copiii au cântat la serbare, cu obrajii rumeni și inimile pline de bucurie.
Și într-o seară, privind apusul peste dealuri, cu glasurile lor cristaline răsunând în curte, am înțeles: furtuna aceea nu fusese un sfârșit, ci începutul unei noi vieți.
Adrian trăia mai departe prin ei. Și prin fiecare zâmbet al copiilor mei, am știut că moștenirea cea mai de preț nu erau milioanele, ci puterea de a merge mai departe, cu fruntea sus și sufletul curat.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.