…ceva care mi-a ridicat părul pe ceafă. Un tremur fin mi-a trecut prin mâini, dar am dus cana la buze și am sorbit încet, doar cât să nu bănuiască nimic. În timp ce el își fixa privirea pe mine, am simțit cum inima îmi bate tot mai repede. M-am prefăcut obosită, am lăsat capul pe spate și, după câteva clipe, m-am ridicat încet, cu pași mărunți, spre dormitor.
În camera noastră, totul părea neschimbat, dar aerul era greu, încărcat. M-am așezat în pat, trăgând plapuma până la bărbie, și mi-am încetinit respirația. Am auzit pașii lui David venind spre ușă, apoi lumina s-a stins. Ușa s-a închis încet, cu un clinchet slab, dar eu știam că nu va trece mult până ce va reveni.
Pe măsură ce minutele treceau, simțeam cum somniferul din ceai îmi amorțește corpul. Dar în seara aceea nu mai era ca înainte. Învățasem din ultimele zile, așa că după prima înghițitură am turnat restul în ghiveciul plantei din bucătărie. Eram trează și pregătită să aflu adevărul.
Când l-am auzit din nou, pășea încet, cu răbdare, ca un hoț care își cunoaște casa. M-am încordat sub plapumă și am lăsat ochii întredeschiși. David s-a aplecat lângă fereastră și, cu o mișcare sigură, a început să ridice scândurile. Aceleași scânduri pe care tatăl meu mi le pusese acum 15 ani, când ne făcuse cadou casa asta, spunându-ne că lemnul românesc „ține o viață întreagă”.
Cutia metalică era acum în mâinile lui. A deschis-o iar, cu o precizie rece, ca un om care știe exact ce caută. Am văzut fotografii cu mine, cu părinții mei, cu prieteni pe care nu îi mai întâlnisem de mult. Am văzut acte cu nume false, pașapoarte românești și străine, bancnote vechi de 100 de lei, câteva mii în plicuri. Totul arăta ca o viață dublă pe care nu o bănuisem niciodată.
În acel moment, o amintire mi-a fulgerat prin minte: serile când dispărea ore întregi „la birou”, mesajele șterse rapid de pe telefon, pachetele pe care le primea fără să îmi spună ce sunt. Și atunci am înțeles. Nu mai era doar soțul meu blând. Era un om implicat într-un joc murdar, iar eu eram prinsă în el.
Deodată, David a scos un teanc de fotografii și s-a oprit. Le-a privit cu atenție, apoi le-a aruncat pe jos, respirând greu. Îl vedeam pentru prima dată pierzându-și calmul. S-a ridicat brusc, și-a șters fruntea cu mâneca și a început să murmure ceva de neînțeles. Îmi simțeam palmele transpirate și fiecare mușchi al corpului tremura.
Am știut atunci că nu mai pot sta nemișcată. Încet, am întins mâna sub pernă, unde ascunsesem telefonul. Am apăsat pe butonul de înregistrare audio, știind că dovezile erau singura mea scăpare. Am ridicat ușor privirea și l-am văzut scoțând din cutie un pistol mic, negru, învelit într-o cârpă.
Inima îmi bubuia în piept, dar am rămas pe loc. El s-a uitat spre mine, pentru o clipă am crezut că mă descoperise. Apoi s-a întors iar spre cutie. Am strâns din dinți și m-am gândit la bunica mea, care mereu îmi spunea: „Fata bună se scoate cu mintea, nu cu vorba.”
Am luat o decizie. Cu o mișcare bruscă, am sărit din pat, m-am repezit la ușă și am alergat spre hol. David a strigat numele meu, dar eu eram deja afară, desculță, alergând în noapte, cu telefonul strâns în mână. Aerul rece m-a lovit în față, iar pașii mei răsunau pe asfaltul umed al uliței. În depărtare, luminile casei vecinului străluceau ca un colac de salvare.
Am bătut cu pumnii în ușă, iar bătrânul Ilie a deschis, speriat. „Te rog, sună la poliție!” am spus, gâfâind. În spatele meu, David ieșea din casă, dar se opri pe trepte, cu pistolul ascuns la spate, realizând probabil că nu mai are cale de întoarcere. Sirenele s-au auzit în depărtare, tot mai aproape.
În câteva minute, curtea s-a umplut de polițiști. David a încercat să spună ceva, dar vocea i s-a stins când i-au pus cătușele. M-am prăbușit pe treptele casei lui Ilie, cu lacrimile curgându-mi pe obraji.
Tot ce construisem timp de 6 ani se dărâmase într-o noapte. Dar eram vie. Și mai mult decât atât, aveam adevărul în mâini. Telefonul înregistra totul. Era sfârșitul unei vieți mincinoase și începutul unei libertăți câștigate cu prețul curajului.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.