Ajunsă la mormântul soțului, femeia a observat o groapă adâncă lângă cruce: s-a aplecat să vadă mai bine și a încremenit când a descoperit ce era acolo.
În fiecare duminică, fără greș, venea să-l viziteze. Se împlinea aproape un an de când el plecase dintre cei vii, dar ea nu lipsise niciodată. Purta mereu aceleași haine negre, cu baticul bine legat sub bărbie și cu un buchet proaspăt de flori în mână – totul ca un ritual neîntrerupt. Doar suferința din suflet părea tot mai apăsătoare, mai densă, de la o săptămână la alta.
Și în acea zi, cu pași rari și grei, mergea pe aleea pietruită printre crucile vechi și noi. Ținea în brațe gladiole albe, ca de obicei, și privea în pământ. Dar când s-a apropiat de locul unde odihnea soțul ei, a simțit că ceva e în neregulă.
La început, a crezut că i se pare. A clipit des, încercând să-și limpezească privirea.
Dar realitatea s-a încăpățânat să rămână aceeași: lângă piatra funerară, chiar sub locul unde așeza de fiecare dată florile, se căsca o gaură adâncă, întunecată, cu marginile neregulate. Pământul părea răscolit, ca și cum fusese săpat recent. Dar de ce? Și, mai ales… de cine?
Femeia s-a oprit brusc. Mâinile i-au tremurat și buchetul i-a alunecat din brațe, rostogolindu-se până la marginea găurii. Nu mai simțea aerul. S-a apropiat încet, ca prin vis, și a căzut în genunchi. Cu o mână, s-a sprijinit instinctiv de piatra rece, de parcă încă mai căuta alinare în prezența soțului ei, chiar și de dincolo de moarte.
— Nu e posibil… — a murmurat, cu glas stins. — Cine ar fi făcut așa ceva?
În minte i se învârteau întrebări fără răspuns. De ce s-ar fi săpat acolo? Ce putea însemna asta? Cu inima bătând haotic, s-a aplecat și a privit în adâncul găurii.
Și atunci a înlemnit. Ceea ce a văzut acolo i-a înghețat sângele în vene.
În întunericul din groapă se zărea o formă. Nu era oase, nici sicriu rupt, cum s-ar fi temut instinctiv. Era… un sac de pânză. Larg, murdar, cu colțurile legate strâns. Ceva înăuntru părea să se fi mișcat. Femeia s-a tras instinctiv înapoi, speriată, dar a rămas nemișcată câteva clipe, încercând să înțeleagă. Apoi s-a ridicat și a fugit spre îngrijitorul cimitirului.
Bărbatul, trecut de șaizeci de ani, a venit cu ea în fugă, ducând o lanternă. A coborât cu grijă pe marginea gropii și a tras sacul afară. Înăuntru… era un cățel — murdar, speriat, slăbit — dar viu.
— A fost abandonat, probabil de cineva care a vrut să scape de el – a spus îngrijitorul cu tristețe.
Femeia a izbucnit în plâns. Plânsul acela eliberator, pe care nu-l mai trăise de luni de zile. L-a luat în brațe pe cățel, l-a strâns la piept și, pentru prima dată de la moartea soțului ei, a simțit că inima i se încălzește.
L-a dus acasă, l-a spălat, i-a dat de mâncare și i-a ales un nume: Victor — în amintirea soțului ei.
Timpul a trecut. Iar cățelul, care apăruse în cel mai neașteptat și tulburător mod, i-a adus înapoi bucuria de a trăi. De fiecare dată când îl privea, știa în adâncul sufletului că nu fusese doar o întâmplare.
Viața i-l luase pe soțul ei, dar îi dăduse o nouă formă de iubire. Iar duminicile, acum, nu mai erau despre lacrimi, ci despre amintire și recunoștință.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”