Am adoptat cel mai bătrân câine de la adăpost, știind că mai avea doar o lună de trăit, cu scopul de a-i face ultimele zile cele mai fericite posibile…
După ce am aflat că eu și Greg nu putem avea copii, tăcerea din căsnicia noastră părea să se adâncească tot mai mult. Într-o zi, i-am propus să adoptăm un câine. „Ceva de iubit”, am spus. Greg nu era prea încântat, dar a fost de acord, atâta timp cât nu era „vreo mică bestie gălăgioasă.”
La adăpost, am văzut-o pe ea – pe Maggie. Un câine bătrân, cu fața căruntă, ghemuită într-un colț. Pe eticheta cu informații scria: 12 ani. Arăta atât de obosită, atât de înfrântă. Dar când m-am aplecat spre ea, coada ei s-a mișcat ușor. Atunci am știut că ea era cea pe care o căutam.
Greg a crezut că am luat-o razna. „Câinele ăsta e pe jumătate în groapă”, a spus el. Apoi a venit ultimatumul: „Dacă o aduci acasă, eu plec.”
Era deja plecat când am adus-o pe Maggie. Ea a intrat în casă, s-a uitat la mine și, de data asta, și-a mișcat coada ceva mai tare. I-am șoptit: „E în regulă. Vom trece peste.”
Șase luni mai târziu, ieșeam dintr-o librărie, cu o cafea în mână, când m-am ciocnit de Greg.
Zâmbea cu un aer superior, de parcă așteptase acel moment. „Ei bine, Clara. Încă singură? Lasă-mă să ghicesc — câinele tău prețios n-a rezistat prea mult. A meritat să-ți arunci viața pentru el?”
N-am apucat să-i răspund, că o tânără frumoasă s-a apropiat și i-a luat brațul.
„Oh”, a spus Greg, uitându-se la ea, apoi din nou la mine. „Te-ai lămurit? Nu eram chiar devastat când ai ales câinele acela în ziua aia. Mi-a ușurat mult plecarea.”
Am încremenit. Cuvintele lui m-au izbit ca o palmă. „Deja mă înșelai,” am șoptit.
Dar deodată, expresia lui Greg s-a schimbat — zâmbetul i-a dispărut, fața i s-a încordat de șoc și furie. Ochii i s-au blocat pe ceva din spatele meu.
— Nu pot să cred așa ceva! a izbucnit el…
M-am întors și am văzut-o pe Maggie. Slăbuță, dar mândră, pășea demn spre mine, însoțită de un bătrân cu baston care o ținea de lesă. În pofida celor spuse la adăpost, Maggie trăise nu o lună, ci șase – și era mai vie decât oricând.
Greg era blocat, uitându-se la ea. — Câinele ăsta mai trăiește?
— Nu doar că trăiește, i-am răspuns calm, dar mi-a salvat viața.
Tânărul care o ținea pe Maggie de lesă era Paul, un scriitor pensionar, pe care îl întâlnisem într-un parc, cu două luni înainte. Ne-am împrietenit vorbind despre animale, cărți și vieți începute de la zero. El fusese cel care o plimba pe Maggie în timp ce eu eram la librărie.
Greg și tânăra de lângă el au plecat fără să mai spună nimic.
În seara aceea, i-am făcut lui Maggie mâncarea preferată, iar Paul a rămas la cină. Am râs mult. Am vorbit deschis. Viața nu mai era goală. Iar în ochii lui Paul am văzut din nou acel ceva ce crezusem pierdut.
Maggie a mai trăit încă un an. Iar într-o primăvară, la o terasă din Sinaia, Paul m-a întrebat dacă aș vrea să ne mutăm împreună, „eu, tu și o nouă Maggie, poate.”
Am spus da. Fericirea se întorsese în viața mea, pe patru lăbuțe și apoi, într-un mod neașteptat, și pe două.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”