Am adus pe lume un copil după 20 de ani de încercări și tratamente – iar când soțul meu l-a văzut, m-a întrebat: „Ești sigură că e al meu?”
Eu și soțul meu suntem împreună de 21 de ani. Multă vreme am încercat să avem un copil, dar pur și simplu nu se întâmpla. La un moment dat, am renunțat. Ne-am resemnat cu ideea.
Dar când am împlinit 40 de ani, am simțit că nu mai e timp de pierdut. Așa că am decis să mai încercăm o ultimă dată și am urmat din nou un tratament. Și, ca printr-un miracol, am rămas însărcinată.
Soțul meu era copleșit de emoții. Atât de neliniștit, încât nici măcar nu a reușit să fie cu mine în sala de nașteri. Mi-a spus că îi era teamă că medicii ar fi fost nevoiți să-l trateze și pe el, de cât de rău i-ar fi venit.
Am născut un băiețel sănătos. Două ore mai târziu, soțul meu a intrat în salon. S-a uitat lung la copil, apoi s-a apropiat de mine. Iar primul lucru pe care l-a rostit a fost:
— Ești sigură că e al meu?
Am încremenit. Acest om fusese alături de mine la fiecare control, la fiecare drum la clinică. Cum putea să rostească așa ceva? Cum putea să mă acuze, după tot ce trăisem împreună?
— Bineînțeles că e al tău! Am luptat împreună pentru copilul ăsta! — am spus, revoltă și durere adunate în voce.
Apoi el a rostit ceva care m-a lăsat fără aer:
— Am o dovadă care spune altceva, a spus, atingând cu degetele buzunarul de la piept.
Am simțit cum mi se prăbușește totul sub picioare. M-am ridicat în șezut, cu o mână pe piept, cealaltă pe pătuțul copilului.
— Ce dovadă? — am întrebat, cu voce joasă, aproape șoptind.
El a scos o fotografie. O imagine imprimată pe o hârtie dintr-un email. Era o poză cu un nou-născut, însoțită de un mesaj: „Felicitări pentru fiul tău, Claudiu!” Dar nu era trimisă de spitalul nostru. Era de la o adresă necunoscută.
— Asta mi-a fost trimisă în dimineața asta. Fără explicații. De la un număr necunoscut. Am crezut că e o glumă proastă… dar apoi m-am uitat la copil. Și m-am panicat, iartă-mă.
Am simțit cum furia din mine se transformă în altceva: în milă. Nu pentru el, ci pentru noi. Pentru cât de mult ne răniserăm deja singuri.
— Claudiu, ai crezut o poză de pe internet și ai uitat tot ce am trăit împreună?
El a căzut în genunchi, cu capul în palme.
— Sunt un idiot, știu. N-ar fi trebuit să spun nimic. Dar frica… m-a întunecat.
L-am lăsat să plângă. Iar când am simțit că s-a liniștit, am întins mâna și i-am spus:
— Vrei să-ți ții fiul în brațe?
S-a apropiat tremurând și și-a luat băiețelul în brațe. A izbucnit din nou în lacrimi. Dar de data asta, de bucurie.
A doua zi, am mers împreună la poliție. Am depus plângere pentru hărțuire informatică. Cineva încercase să ne distrugă în cel mai fragil moment al nostru. Dar, în loc să ne despartă, ne-a adus mai aproape.
Astăzi, băiețelul nostru are doi ani. Iar Claudiu nu trece nicio zi fără să-i spună că este „cea mai mare minune pe care o putea primi un tată”.
Și știu că, în ciuda îndoielilor de atunci, copilul nostru s-a născut dintr-o iubire adevărată. Și merită o viață plină de ea.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”