”Am găsit un copil orb, abandonat sub un pod, și l-am crescut ca pe fiul meu”

Am găsit un copil orb, abandonat sub un pod, și l-am crescut ca pe fiul meu

— E cineva acolo? — șopti Anca, orientând fasciculul slab al lanternei sub podul de beton.

Aerul rece îi străbătea hainele, iar noroiul ud i se lipea de tălpi, făcând fiecare pas tot mai greu. Venea după o tură de douăsprezece ore la punctul medical din sat, iar picioarele îi tremurau de oboseală. Totuși, acel sunet abia perceptibil — un scâncet slab — o făcuse să uite de tot.

Coborî pe panta lunecoasă, sprijinindu-se de stâlpii umezi. Lumina slabă dezvălui silueta unui copil mic, ghemuit lângă marginea unui pilon. Era desculț, învelit într-o cămașă subțire, udă și murdară.

— Doamne… — murmură Anca și alergă spre el.

Băiatul nu reacționă la lumină. Ochii lui, acoperiți de un strat tulbure, priveau în gol. Îi flutură ușor mâna prin fața feței, dar nu obținu nicio reacție.

— Nu vede… — șopti ea, cu inima strânsă.

Anca își scoase geaca și îl înfășură atent, lipindu-l de pieptul ei. Trupul lui era rece ca piatra.

După aproape o oră, ajunse și sergentul Nicolae Petrescu. Cercetă zona, notă câteva observații în carnețelul său și dădu din cap cu amărăciune:

— Probabil l-au lăsat aici intenționat. A fost abandonat. Vedem tot mai des astfel de cazuri. Ești tânără, fată. Mâine îl vom duce la centrul pentru copii.

— Nu, — răspunse Anca ferm, ținând copilul și mai aproape —. Nu-l las. Vine cu mine acasă.

Ajunsă în camera ei modestă, umplu o albie cu apă caldă și începu să-i spele cu grijă pielea murdară. Îl înveli într-un cearceaf cu flori, pe care mama ei îl păstrase pentru vremuri neprevăzute.

Copilul abia gusta ceva, nu scotea un cuvânt, dar când Anca se așeză lângă el, mâinile lui mici îi apucară degetul și nu-i mai dădură drumul toată noaptea.

A doua zi, mama Ancăi bătu la ușă. Când îl zări pe copil dormind, rămase nemișcată.

— Știi ce faci? — șopti, ca să nu-l trezească —. Ai doar douăzeci de ani. N-ai bărbat, n-ai un venit stabil.

— Mamă, — o întrerupse Anca, calmă dar hotărâtă —, e alegerea mea. Și nu dau înapoi.

— Și dacă vin părinții lui să-l ia?

— După tot ce a îndurat? — clătină din cap —. Să încerce…

Femeia plecă fără să mai zică ceva, trântind ușa. În aceeași seară, tatăl Ancăi apăru pe tăcute. Lăsă în prag un căluț de lemn sculptat cu mâinile lui și spuse:

— Mâine-ți aduc niște cartofi. Și lapte.

Era modul lui de a spune: sunt cu tine.

Zilele care au urmat nu au fost ușoare. Copilul era tăcut, speriat, se speria ușor la zgomote. Dar după o săptămână, începuse deja să-i caute mâna în întuneric, iar când Anca îi cânta încet, apărea un zâmbet timid pe chipul lui.

— O să te cheme Petrică, — i-a spus într-o seară, după ce îl îmbăiase și îl pieptănase. — Îți place numele, Petrică?

El nu răspunse, dar i-a întins mânuța și s-a apropiat de ea.

Veștile s-au răspândit repede prin sat. Unii o compătimeau, alții o judecau, iar alții pur și simplu erau curioși. Dar Anca nu se lăsa influențată. Lumea ei acum era copilul pe care îl adusese acasă. Îi promisese dragoste, căldură și un loc sigur. Și era gata să lupte pentru asta.

Trecuse o lună. Petrică zâmbea când îi auzea pașii. Începuse să folosească lingura și, când Anca întindea rufele, el o ajuta să caute clemele și i le aducea cu bucurie.

Într-o dimineață, Anca se așeză lângă patul lui, ca de obicei. Atunci, băiatul îi întinse mâna spre față, îi atinse obrazul și spuse cu voce blândă:

— Mamă.

Anca înlemni…

Ochii i s-au umplut de lacrimi. Nu era doar un cuvânt. Era începutul unei legături care nu mai putea fi ruptă.

— Da, iubitul meu. Mamă sunt.

Petrică zâmbi, întinzând brațele, iar ea îl luă în brațe cu grijă, simțindu-l mai cald ca niciodată.

Zilele au început să capete rutină. Anca și-a găsit un post mai stabil la dispensarul comunal. Cu ajutorul primarului și al unei fundații locale, reușise să obțină sprijin pentru un tratament oftalmologic specializat. Nu aveau mari speranțe, dar fiecare control era o rază de speranță.

La un an după acea noapte de toamnă, Anca ținea de mână un băiețel cu ochi senini, care reușea să zărească umbre și lumini. Nu vedea perfect, dar zâmbea când razele soarelui îi atingeau chipul. Și când o vedea venind din curte, o recunoștea.

— Mamă, te văd! — striga fericit.

Anca zâmbea de fiecare dată. Erau doi, împreună, și asta însemna totul.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.

”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.

Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”