M-am uitat în ochii lui Mihai, fiul meu, căutând o explicație. Stătea stingher în pragul apartamentului – apartamentul pe care îl cumpărasem din munca mea de șase ani departe de casă.
— Mamă, te rog să înțelegi, spuse el coborând privirea. Alina și eu ne-am căsătorit acum trei luni. Ne-am instalat aici și am renovat totul.
— Și unde ar trebui să locuiesc eu? am întrebat, simțind cum mi se strânge inima.
Mihai a tăcut prelung, apoi a mormăit ceva despre camera mică din spate, cea pe care o foloseam cândva ca debara.
Am înghițit nodul din gât și am intrat, târând valiza uzată după mine.
În următoarele săptămâni, viața s-a transformat într-un calvar tăcut. Alina îmi arunca priviri când mă plimbam prin „apartamentul lor”. Făceam curat, găteam, în timp ce ei își trăiau viața ca și cum nu existam.
Într-o seară, când Mihai era plecat, am găsit extrasele bancare. Toți banii mei, economiile pentru care spălasem podele în Lisabona timp de ani de zile, fuseseră cheltuiți pe o mașină nouă și o vacanță de lux.
Nu am plâns. În schimb, mi-am făcut bagajul, am lăsat cheia pe masă și am plecat. Vecina mea Elena, cea mai bună prietenă din copilărie, m-a primit cu brațele deschise.
— Stai cât ai nevoie, mi-a spus ea.
Două luni mai târziu, m-am angajat la o cofetărie din cartier. Proprietara, doamna Florica, mă aprecia pentru rețetele portugheze pe care le învățasem. La șaizeci de ani, începeam o nouă viață.
Într-o zi, Mihai a apărut la cofetărie. Era palid și tulburat.
— Mamă, te rog să te întorci. Alina a plecat, luând tot ce am avut.
L-am privit pe fiul meu, simțind un amestec de durere și compasiune. Dar am știut că unele lecții trebuie învățate pe pielea ta.
— Îmi pare rău, Mihai. Ai propriul tău drum de urmat acum. Eu am găsit deja al meu.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.