Pământul era umed și moale sub degetele lui, cedând ușor
la atingerea sa. Arthur săpa metodic, așa cum făcuse de nenumărate ori în
grădina aceasta. După câteva minute, degetele lui au atins ceva solid. O cutie de lemn, nu mai mare decât o carte, sculptată manual cu modele florale delicate. Arthur o recunoscu imediat—Radu obișnuia să păstreze în ea lucruri de valoare sentimentală.
Cu mâinile tremurânde, Arthur a scos cutia din pământ și a șters-o de noroi. Era încuiată, dar atârna de ea un mic plic impermeabilizat. Înăuntru, Arthur găsi o cheie și un bilet scris de mâna lui Radu:
„Dragă prietene Arthur, Dacă citești asta, eu nu mai sunt. Știu că Ștefan nu e ca mine și mă tem că într-o zi te va alunga. Îmi pare rău că nu pot împiedica asta. În schimb, îți las ceva ce-ți aparține de drept. Al tău prieten devotat, Radu”
Cu inima bătând puternic, Arthur a deschis cutia. Înăuntru era un plic voluminos și o fotografie veche, îngălbenită, cu el și Radu în prima zi când începuse să lucreze la proprietate. Erau tineri, zâmbitori, plini de speranță. Arthur simți un nod în gât.
Deschise plicul și găsi acte notariale și documente legale. Pe măsură ce le citea, ochii i se umplură de lacrimi. Radu îi lăsase moștenire un mic teren agricol de la marginea orașului—trei hectare fertile, cu un izvor și o căsuță veche, plus suficienți bani pentru a o renova și a începe o mică afacere.
„Mereu mi-ai spus că visul tău era să ai propria ta grădină, o pepinieră unde să cultivi plante rare,” scria Radu într-o scrisoare separată. „Acum poți.”
Arthur stătea nemișcat, copleșit de emoție, când auzi pași grei apropiindu-se. Ștefan apăru printre tufișuri, cu fața roșie de furie.
„Ce faci aici? Credeam că am fost clar. Pleacă imediat!” strigă el, apoi observă cutia. „Ce-ai găsit acolo? E proprietatea mea! Dă-mi-o!”
Arthur se ridică încet, ținând documentele strâns. „Nu, Ștefan. Acestea sunt pentru mine, de la tatăl tău.”
„Tata?” Ștefan râse amar. „Ce știi tu despre tata? Erai doar grădinarul lui.”
„Eram prietenul lui,” răspunse Arthur cu demnitate. „Și poate că dacă l-ai fi cunoscut cu adevărat, ai fi înțeles de ce.”
Ștefan întinse mâna către documente. „Dă-mi astea. Orice ți-a dat tata îmi aparține acum!”
„Nu conform legii,” spuse o voce fermă din spatele lor.
Amândoi se întoarseră. Doamna Ionescu, avocata familiei de peste treizeci de ani, stătea la intrarea în grădină. Venise să discute ultimele aranjamente ale succesiunii cu Ștefan.
„Domnul Radu a aranjat totul legal, cu mult înainte să moară,” explică ea, apropiindu-se. „Terenul și fondurile pentru Arthur sunt într-un trust separat, independent de moștenirea ta. Nu pot fi contestate.”
Fața lui Ștefan se schimonosi de furie. „Asta e absurd! Voi contesta!”
„Poți încerca,” spuse doamna Ionescu rece, „dar vei pierde. Toate documentele sunt în regulă. Arthur, mă bucur că ai găsit cutia. Domnul Radu era îngrijorat că s-ar putea să nu o găsești niciodată.”
Arthur o privi surprins. „Știai despre asta?”
„Desigur. Eu am redactat documentele. Domnul Radu m-a rugat să verific periodic dacă ai găsit cutia. Astăzi am venit să vorbesc cu Ștefan, dar și să verific grădina. Se pare că am avut noroc.”
Ștefan era furios, dar știa când e învins. Se întoarse brusc și plecă, nu înainte de a-i arunca lui Arthur o privire plină de ură.
Arthur rămase în grădină împreună cu doamna Ionescu, care îi explică toate detaliile legale. Terenul era acum al lui, iar suma din contul bancar era suficientă pentru a-l ajuta să pornească.
„De ce a făcut asta pentru mine?” întrebă Arthur, încă nevenindu-i să creadă.
Doamna Ionescu zâmbi blând. „Pentru că te considera familia pe care și-a ales-o, nu cea în care s-a născut. Mi-a spus odată că ai fost singurul care l-a tratat ca pe un om, nu ca pe un portofel.”
Șase luni mai târziu, Arthur stătea în fața serelor nou construite de pe terenul său. „Grădinile Memoriei,” scria pe o placă frumoasă la intrare. Începuse cu plante rare, specializându-se în specii pe care el și Radu le iubiseră mereu.
Afacerea mergea surprinzător de bine. Mulți dintre vechii clienți și prieteni ai lui Radu veniseră să-l susțină când aflaseră povestea. Locul devenise rapid cunoscut pentru plantele deosebite și pentru pasiunea proprietarului.
În ziua aceea specială, Arthur inaugura un mic colț al grădinii dedicat lui Radu. Plantase acolo soiurile preferate ale prietenului său și așezase o bancă de piatră, unde vizitatorii puteau să se așeze și să se bucure de frumusețea naturii.
Când ultimul oaspete plecă, Arthur se așeză pe bancă și privi în jur la împărăția sa verde. Pe masă, lângă el, stătea deschisă vechea cutie de lemn cu fotografia îngălbenită.
„Ți-am spus eu că într-o zi vei avea propria ta grădină,” parcă îi șoptea Radu din fotografie.
Arthur zâmbi printre lacrimi. „Așa e, prietene. Așa e.”
În depărtare, un automobil se opri la intrare. Arthur nu se aștapta la niciun client—era închis pentru ziua respectivă. Se ridică și merse să vadă cine sosise.
Ștefan stătea lângă mașina sa scumpă, privind nesigur împrejur. Părea mai slab, mai obosit decât ultima oară când Arthur îl văzuse.
„Nu suntem deschiși astăzi,” spuse Arthur, oprindu-se la câțiva pași distanță.
Ștefan își drese glasul. „Nu am venit ca client. Am venit să vorbesc cu tine.”
Arthur aștepta în tăcere.
„Am vândut casa,” spuse Ștefan brusc. „Și mașinile, și majoritatea bunurilor. Am băut și cheltuit o mare parte din bani. Am fost… nu prea bine.”
Arthur nu răspunse, dar nici nu-l alungă.
„Tata avea dreptate despre mine,” continuă Ștefan, privind în jos. „Eram un risipitor. Și am fost îngrozitor cu tine.”
„De ce ești aici, Ștefan?” întrebă Arthur în cele din urmă.
Ștefan ridică privirea, arătând pentru prima dată vulnerabil. „Vreau să învăț. Despre plante. Despre grădinărit. Despre… munca adevărată. Am nevoie de un loc unde să încep din nou.”
Arthur îl privi lung pe fiul prietenului său. Vedea în el disperarea, dar și o urmă de sinceritate pe care nu o observase niciodată înainte.
„Nu va fi ușor,” spuse Arthur. „Și nu vei primi niciun tratament special.”
„Știu,” răspunse Ștefan. „Nu cer asta.”
Arthur se gândi la Radu, la prietenia lor, la lecțiile pe care le împărtășiseră. Se gândi la cutia din pământ și la a doua șansă pe care o primise el însuși.
„Vino mâine la 6 dimineața,” spuse Arthur în cele din urmă. „Începem cu semințele. Totul începe cu semințele.”
Ștefan dădu din cap, o urmă de zâmbet timid apărând pe fața lui. „Mulțumesc. Voi fi aici.”
În timp ce Ștefan se îndepărta, Arthur privi spre cer, simțind o adiere ușoară de vânt care părea să-i mângâie fața. Undeva, era sigur, Radu zâmbea.
Grădina continuă să crească, așa cum cresc toate lucrurile cultivate cu răbdare, grijă și a doua șansă.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.