M-am oprit în prag, cu umbrela udă în mână și cu respirația tăiată. Nu voiam să par suspicioasă, dar tonul vocii lui era altul decât cel pe care îl cunoșteam. Nu era relaxat, nu era nici plictisit, ci plin de un fel de căldură pe care nu o simțisem niciodată în cuvintele lui către mine.
Am rămas nemișcată, ascultând.
— Nu mai pot, Aarav, a spus el încet. Mă simt prins între două vieți. Una pe care toți o cred perfectă și alta pe care o trăiesc doar cu tine.
Am simțit cum genunchii mi se înmoaie. M-am sprijinit de perete, încercând să înțeleg ce aud. Deodată, tăcerile, refuzurile, distanța rece din patul nostru aveau un sens.
În acea clipă, am știut adevărul.
Nu era vorba de mine. Nu era vorba nici de lipsa dorinței sau de un secret ascuns din copilărie. Era simplu: bărbatul cu care trăisem cincisprezece ani își împărțea inima cu altcineva. Și acel altcineva era prietenul meu din liceu.
Mi s-a făcut frig, deși afară ploaia aducea un aer cald de vară. M-am gândit la vorbele mamei mele, când m-a învățat să pun busuioc la icoană și să aprind candela: „Femeia trebuie să țină casa ca pe un altar. Dar dacă focul nu arde, nu e vina lumânării, ci a celui care nu vrea să aprindă chibritul.”
Am înțeles atunci că focul meu ardea singur, de prea mult timp.
Am intrat în cameră. El s-a ridicat brusc, telefonul în mână, privirea vinovată. Nu am ridicat tonul, nu am plâns. Am spus doar:
— Acum știu.
S-a așezat pe marginea biroului, cu umerii lăsați. Încerca să găsească cuvinte, dar eu nu i-am mai dat șansa. M-am dus în bucătărie, am scos tava de cuptor unde obișnuiam să coc plăcinte cu mere după rețeta bunicii, și am început să frământ aluatul. Nu pentru el, nu pentru mine, ci pentru că aveam nevoie de un gest care să-mi amintească de rădăcini, de puterea femeilor din familia mea, care trecuseră prin războaie, foamete și pierderi, dar nu și-au pierdut niciodată demnitatea.
Când am scos plăcinta rumenă din cuptor, casa mirosea a copilărie, a toamne românești, a nuci și scorțișoară. M-am așezat la masă și am mâncat prima felie singură, în liniște. El stătea în prag, mut, incapabil să se apropie.
Atunci i-am spus:
— Ai avut timpul tău. Eu am avut răbdarea mea. Acum e timpul să merg pe drumul meu.
În ziua următoare am împachetat câteva haine, cărțile mele preferate și icoana cu Sfânta Parascheva pe care o aveam de la mama. Am lăsat cheile pe masă, lângă farfuria în care rămăsese ultima bucățică de plăcintă.
Nu am mai privit înapoi.
Pe drum, ploaia încetase. Soarele apăruse dintre nori, iar bălțile sclipeau ca niște oglinzi pe asfalt. Am ridicat privirea și am simțit pentru prima oară, după cincisprezece ani, că respir cu adevărat.
În mine nu mai era rușine, nici teamă, nici întrebări fără răspuns. Doar o liniște puternică, ca un câmp românesc după furtună, când norii se risipesc și pământul, deși ud, miroase a viață nouă.
Și atunci am știut: povestea mea nu se terminase. De abia începea.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.