Câinele a fost dus adânc în pădure și lăsat legat de un copac, în speranța de a scăpa de el pentru totdeauna… Câinele nu înțelegea de ce fusese adus atât de departe de casă sau de ce fusese legat de un copac. Înainte, îl lăsau în lesă în fața unui magazin sau a unei farmacii, și el aștepta liniștit acolo, știind că se vor întoarce curând.
Dar aici… doar pădure. Fără oameni, fără drum. Doar foșnetul pinilor și țânțarii bâzâind la urechea lui. Încă nu pricepuse ce se întâmpla când a auzit vocea stăpânului său — rece, ascuțită, plină de o furie pe care nu o putea înțelege:
— E periculos. Aproape că a ucis-o pe Mia noastră! Nu-mi pare rău pentru el.
Bărbatul trăgea de timp. Chiar și în mașină a încercat să obiecteze:
— Poate e o neînțelegere… Nu ar trebui să facem asta…
Dar femeia era neînduplecată. De dimineață hotărâse ferm să scape de câine, dându-i vina. Cerea o pedeapsă severă, iar acum nu era suficient să-l abandoneze departe — voia ca Roger să dispară pentru totdeauna.
La început, câinele a stat calm, ca întotdeauna, chiar dând din coadă. Credea că era doar o plimbare lungă. Ei plecaseră să rezolve ceva și se vor întoarce.
Chiar și când a auzit motorul mașinii dispărând în depărtare, s-a gândit: „Vor veni. Trebuie doar să aștept.”
Bărbatul l-a legat strâns de copac, l-a scărpinat după ureche, i-a lăsat mâna să zăbovească pe cap un moment, ca un rămas-bun, și a mers la soția lui…
Orele au trecut încet. Soarele cobora, iar pădurea devenea tot mai tăcută. Roger stătea nemișcat, privind în aceeași direcție. Refuza să creadă că fusese abandonat. Îi era foame, dar nu lătra. Nu voia să sperie pe nimeni. Doar aștepta.
La marginea unui drum forestier, o mașină de teren se opri. Un bărbat cu vestă de salvamont coborî, atras de liniștea neobișnuită din zonă. Își făcea rondul zilnic când a zărit ceva printre copaci: o siluetă mică, legată de trunchiul unui pin.
— Hei, băiete… — a rostit încet.
Roger a ridicat capul. Coada i s-a mișcat slab. Bărbatul s-a apropiat atent, și când a ajuns aproape, Roger s-a lipit cu tot corpul de el, cu o disperare care spunea totul fără cuvinte.
În aceeași seară, Roger a fost dus la un adăpost de animale. Veterinarul de acolo a confirmat că nu era agresiv, ci dimpotrivă — un câine blând, dar marcat de un șoc emoțional. După două săptămâni, starea lui s-a îmbunătățit. Iar în a treia săptămână, a venit la adăpost o tânără cu ochi blânzi și un cărucior în care dormea un copil.
— Vreau un câine care să fie calm cu copiii. Și care are nevoie de cineva. Am pierdut mult în ultima vreme și… vreau să ofer dragoste, nu să cer.
Când a intrat în țarc, Roger s-a apropiat de ea fără teamă. A adulmecat mâna ei, apoi a lins-o ușor. Femeia a zâmbit, cu ochii în lacrimi.
— Îl chemăm „Norocel”, da? — i-a spus copilului din cărucior.
Au trecut doi ani. Roger, acum Norocel, doarme liniștit la picioarele copilului în fiecare noapte. A devenit protectorul și prietenul cel mai bun al familiei. Iar uneori, când ies la plimbare în pădure, Norocel se oprește un moment, privește în zare… și apoi își întoarce privirea spre noua lui familie, știind, în sfârșit, că aparține.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”