Cei patru copii ai mei s-au opus în ziua nunții — iar când am aflat motivul, mi s-a frânt inima. Am rămas văduvă la 45 de ani. Trecuseră deja zece ani de atunci, dar durerea pierderii lui Alexei, bărbatul pe care l-am iubit cu toată ființa mea, nu se stinsese niciodată.
Am fost convinsă că viața mea sentimentală se încheiase. Totuși, în urmă cu doi ani, l-am cunoscut pe Mihai. A adus din nou lumină în viața mea, a reaprins speranța și m-a făcut să simt, pentru prima oară după mult timp, că pot fi din nou fericită.
Când a venit clipa să-l prezint copiilor mei adulți — Anton, Irina, Liza și Daniel — aveam emoții cumplite. Nu știam cum vor reacționa.
Spre surprinderea mea, totul părea să meargă bine. Se înțelegeau, râdeau, glumeau… Credeam că lucrurile se așezau, în sfârșit, pe un drum bun.
Cu șase luni în urmă, Mihai m-a cerut în căsătorie. Răspunsul afirmativ nu a venit ușor. În adâncul sufletului meu, simțeam că, acceptând, trădez memoria lui Alexei. Și totuși, aveam dreptul la o nouă șansă. Am spus „da”.
În ziua cununiei civile, stăteam lângă Mihai, copleșită de emoții și cu zâmbetul până la urechi. Tocmai ne rosteam jurămintele, când ofițerul stării civile a întrebat:
– Dacă cineva are vreo obiecție, să o spună acum sau să tacă pentru totdeauna.
Și atunci, am simțit cum mi se taie răsuflarea. Toți cei patru copii ai mei s-au ridicat în picioare și au spus în același timp: – Avem obiecții.
Am înlemnit. Parcă totul se învârtea în jurul meu.
– Nu poți să te măriți cu el, mamă, pentru că…
… pentru că vrem ca el să fie cel care te conduce la altar, nu doar un bărbat de lângă tine. Irina a pășit spre mine cu un buchet de flori în mână, iar ceilalți au zâmbit larg.
– Am vrut să facem un mic moment special pentru tine, mamă. Meriți o intrare de poveste.
Am izbucnit în lacrimi. De emoție, de ușurare, de dragoste. Mihai m-a privit și mi-a șoptit: – Chiar au moștenit dramatismul tău.
După o scurtă pauză, ceremonia a continuat într-un val de aplauze, zâmbete și lacrimi de bucurie. Petrecerea a fost caldă, veselă, iar familia mea – întreagă, sinceră și mai apropiată ca oricând.
Și, în timp ce dansam primul nostru dans ca soț și soție, am știut că fericirea nu vine într-o singură formă. Uneori, ea se reconstruiește cu răbdare, curaj și oameni care te iubesc necondiționat.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”