„Cine ești și ce cauți în casa mea?!”, a întrebat Victor uluit, privind femeia necunoscută din fața ușii. „Dar… unde este soția mea?”
Tocmai se întorsese din delegație, cu un buchet de flori în mână și emoția revederii în suflet. Fusese plecat timp de trei luni, iar gândul la soția lui îl ținuse pe linia de plutire în toată acea perioadă epuizantă.
Urcase cu sufletul la gură până la etajul șapte, visând la momentul în care va deschide ușa și o va găsi pregătindu-i mâncarea preferată, poate zâmbindu-i din bucătărie.
Dar cheia nu mai intra în yală. Nici după mai multe încercări. A sunat la ușă… iar ceea ce a urmat l-a lăsat fără cuvinte…
Femeia din ușă l-a privit la rândul ei, nedumerită.
— Domnule… îmi pare rău, dar eu locuiesc aici de aproape o lună. Am închiriat acest apartament printr-o agenție imobiliară. Nu cunosc pe nimeni pe nume… cum ați spus?
Victor a făcut un pas înapoi, cu buchetul tremurând în mâini.
— Soția mea… Andreea. Locuiam aici de cinci ani împreună…
— Nu știu ce să vă spun, a răspuns femeia, vizibil jenată. Dacă doriți, vă pot arăta contractul de închiriere…
Victor a coborât pe trepte amețit. A sunat-o pe Andreea, dar telefonul era închis. A alergat imediat la administratorul blocului.
— A, domnule Victor! Soția dumneavoastră s-a mutat la o săptămână după ce ați plecat. A spus că nu știe când — sau dacă — vă veți mai întoarce…
Confuz, a ieșit în stradă și s-a așezat pe o bancă. A lăsat florile jos și a privit în gol minute în șir. Toate planurile, toată dragostea… unde se risipiseră?
Dar soarta, uneori, are felul ei de a compensa nedreptatea.
În acea seară, s-a cazat la un hotel din apropiere. La recepție, tânăra care i-a făcut fișa de cazare i-a zâmbit cu o căldură aparte.
— Bine ați revenit în București, domnule. Dacă aveți nevoie de orice, sunt aici.
Pe parcursul zilelor următoare, Victor și Ana, recepționista, au început să vorbească tot mai mult. Întâi despre călătorii, apoi despre eșecuri, despre oameni și despre noi începuturi. Descoperiseră că aveau multe în comun — inclusiv gustul pentru plimbările târzii prin parc și cafeaua amară fără zahăr.
După câteva luni, Victor a închiriat un nou apartament. Nu mai era etajul șapte, ci o mansardă cochetă, cu lumină caldă și o bibliotecă veche. Și, într-o dimineață, Ana a venit la el cu un buchet de flori.
— Pentru că meriți să fii întâmpinat cu emoție, nu cu uși închise, i-a spus ea, zâmbind.
Și așa a început un nou capitol. Mai simplu, mai sincer, și poate — tocmai de aceea — mai fericit.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”