Cuiva i s-a părut prea greu să mai aibă grijă de un animal bolnav și îmbătrânit și, pur și simplu… l-a abandonat lângă niște tomberoane. Cățeaua a mișcat ușor din nas în direcția unui trecător și apoi a închis ochii. Tăcută, resemnată, părea că așteaptă ultima zi din viața ei…
Petru mergea fără țintă pe străzile tăcute ale orașului. Noaptea îl cuprinsese cu liniștea ei apăsătoare, iar gândurile îi erau întunecate. De ieri, parcă totul se schimbase. Până atunci, trăia cu energie, cu planuri, cu speranțe. Acum, totul părea pierdut. După luni întregi în care își ignorase simptomele, primise un diagnostic care nu mai lăsa loc de iluzii.
Semnele fuseseră acolo, mici avertismente pe care le dăduse deoparte, sperând că vor trece. Dar acum… acum viața se împărțea în două: înainte și după. Iar gândul că, în curând, va veni ziua de pe urmă, îl obseda. Se întreba cum va fi. Dacă va ști că e ultima. Dacă o va simți.
Pe când era copil, Petru — micuțul Petrică cu urechi mari — își dorise enorm un animal. Dar părinții nu îi permiseseră niciodată. Mama avea o alergie severă, iar casa lor era una în care „regulile” nu se încălcau. Într-o zi, pe la început de primăvară, Petrică găsise o muscă amorțită pe pervaz, scoasă la soare după iarnă. Tatăl său ridicase un ziar, pregătit s-o omoare, dar băiatul a intervenit. A prins musca și a pus-o într-un borcan de un litru.
Părinții nu s-au împotrivit. Pentru ei, era o joacă inofensivă. Dar pentru Petrică, acel borcan devenise un întreg univers. Îi făcuse găuri în capac, îi aducea firimituri, apă într-un degetar și o verifica de mai multe ori pe zi.
Tatăl i-a spus într-o seară că muștele nu trăiesc mult — câteva zile, poate săptămâni. Iar de atunci, Petrică a început să aștepte cu groază „ultima zi”. Se trezea noaptea din somn, speriat, și alerga la borcan. Poate, într-un fel, fusese norocos. Sau poate că tatăl îi înlocuia musca, în tăcere, pentru a-i prelungi copilăria și bucuria.
Dar într-o dimineață de decembrie, când zăpada acoperea geamurile, musca nu s-a mai trezit. Iar tatăl nu a avut de unde să aducă o alta. Acea zi s-a imprimat adânc în sufletul băiatului.
Acum, după atâția ani, Petru se simțea exact ca acea muscă într-un borcan — suspendat, singur, și conștient că sfârșitul e aproape. Nu voia să aștepte pasiv. Voia să decidă cum va fi acea ultimă zi. O zi memorabilă. Poate să-și retragă banii, să-și invite prietenii la o cină luxoasă, să se bucure de ultima petrecere?
Dar viața lui fusese deja plină de excese, călătorii, aventuri. Acum, nimic din toate astea nu-l mai atrăgea. Nu căuta distracții, ci un sens.
Mergea cu privirea în pământ, fără să vadă că stelele străluceau deasupra orașului, că noaptea era liniștită și caldă. Mâine avea să răsară pentru alții, nu și pentru el. Așa decisese.
Când a trecut pe lângă niște tomberoane, a observat o mișcare slabă. A vrut să meargă mai departe, dar un impuls vechi l-a făcut să se oprească. Era un sentiment uitat, acel sentiment din copilărie — că cineva, oricât de mic, are nevoie de tine.
S-a întors și a privit mai atent. Printre resturi și mizerie, zăcea o cățelușă slabă, cu blana murdară și ochii tulburi. O taxă bătrână. Nu se mai uita în jur, nici nu se mișca. Doar a tresărit ușor când l-a simțit aproape. Și-a lăsat apoi capul pe labe, pregătită să plece în tăcere.
Petru a îngenuncheat lângă ea. A scos din buzunar batista și a șters ușor murdăria de pe botul ei. Cățelușa a deschis un ochi, slab, dar viu. Pentru prima dată după mult timp, Petru a simțit ceva real: o legătură.
Fără să stea pe gânduri, a scos haina și a învelit-o. A căutat un taxi și a dus-o la un cabinet veterinar de urgență. Când medicul i-a spus că are șanse, dacă e îngrijită și iubită, Petru a știut ce va face.
A doua zi dimineață, în loc să-și încheie socotelile cu viața, a cumpărat un coșuleț, hrană specială și o zgardă mică, roșie. A numit-o „Violeta”.
Seara, în timp ce Violeta dormea la picioarele lui, Petru s-a uitat pe geam. Stelele erau la locul lor. Ziua pe care o programase să fie ultima devenise, fără să știe, prima dintr-o viață nouă.
Nu avea să mai fie despre sfârșit. Ci despre început. Despre grijă. Despre răbdare. Despre a oferi o ultimă șansă — și a primi una, fără să ceri.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”