„Du-l pe tatăl tău la azil sau te părăsesc, nu mai pot continua așa” — a spus soția mea.
„Iartă-mă, tată”, i-am zis, luându-l de mână în timp ce suspina, și l-am condus spre mașină. Iar în acel moment s-a întâmplat ceva ce nu voi uita niciodată…
Nicolae era unul dintre acei bărbați care se pricepeau la toate. Construise o casă, crescuse doi fii și plantase zeci de pomi. Nu-și trăise viața în zadar. Casa o ridicase cu mâinile lui, într-o zonă liniștită de la marginea orașului. A instalat ulterior încălzire pe gaz, a tras apă curentă, a amenajat totul ca într-un apartament modern, ba chiar și o cadă.
În acea casă au crescut doi fii, la cinci ani distanță unul de celălalt. Părea că totul merge bine. Dar viața s-a schimbat brusc când soția lui s-a îmbolnăvit grav și a murit, lăsându-l singur, cu băiatul cel mic abia în clasa a patra.
Nicolae a suferit profund, dar nu s-a lăsat pradă deznădejdii. Nu s-a apucat de băut, nu a abandonat. Deși gospodăria ducea lipsa unei mâini de femeie, nici nu s-a gândit să se recăsătorească. El și soția lui visaseră mereu ca băieții să învețe, să aibă o viață bună, să ajungă oameni realizați.
Au făcut tot ce le-a stat în putere pentru asta. Sergiu, fiul cel mare, a terminat liceul și a intrat la facultate. După un an, Igor, cel mic, și-a adus soția în casă. Nu era o frumusețe, dar era gospodină. Nicolae era mulțumit.
Maria gătea, făcea curățenie, avea grijă de casă. Dar nu-i plăcea deloc grădina. Crescuse la oraș și nu era obișnuită. Într-o zi, Sergiu a venit în vizită, dar părea neliniștit. Se învârtea fără rost, iar Nicolae simțea că ceva îl apăsa. Nu mai putea suporta tensiunea, așa că l-a întrebat direct ce se întâmplă.
Atunci a aflat: totul era deja pregătit. Fusese rezervat un loc pentru el la un azil. Banii fuseseră plătiți. Mașina îl aștepta la poartă.
Igor s-a apropiat și a văzut lacrimile tatălui său pierzându-se în ridurile adânci ale feței. Simțea ceva… o presimțire. Inima i s-a strâns. N-a mai rezistat, s-a întors, încercând să-și ascundă lacrimile. În prag, soția lui ținea o geantă — hainele bătrânului —, iar afară mașina claxona.
— Iartă-mă, tată… e timpul să plecăm.
L-a luat de mână și, ca pe un copil, l-a condus spre poartă. Nicolae mergea în urma lui, cu pași înceți, tăcuți. Dar deodată s-a oprit…
— Așteaptă, fiule… — vocea i-a fost clară, răsunând în liniște.
Igor s-a oprit și s-a întors spre el.
— Am tăcut destul. N-am cerut niciodată nimic, dar acum o să-ți spun ce gândesc.
Pentru prima dată, privirea lui Nicolae era fermă, dreaptă, ca odinioară. Nu mai era un bătrân împovărat. Era un tată care se ridica din umbră.
— Eu am construit casa asta pentru voi. Am crescut singur doi băieți, am trăit cinstit. Dacă m-ai întrebat, ți-aș fi spus: du-mă oriunde, dar nu mă scoate pe ascuns. Nu merit asta.
Igor rămase mut. În spatele lui, Maria dădu ochii peste cap, dar nu spuse nimic. Bătrânul continuă:
— Nu te condamn. Știu că viața e grea. Dar dacă mă lași acum, nu-ți va fi mai ușor. Îți va rămâne în suflet o rană care nu se vindecă.
A fost o pauză. Igor simțea cum tot ce ignorase luni de zile îl izbea cu forța unui val. Și, pentru prima dată, și-a privit tatăl nu ca pe o povară, ci ca pe omul care fusese acolo mereu. Neobosit. Fără pretenții. Doar cu dăruire.
A închis ochii. A respirat adânc. Apoi, calm, s-a întors spre mașină și i-a făcut semn să plece.
A luat geanta din mâna soției și i-a spus:
— Tata nu pleacă nicăieri. Rămâne cu noi.
Maria a izbucnit:
— Ai înnebunit?! Ți-am spus clar că…
— Dacă asta e condiția să rămâi, atunci n-are rost. Eu nu dau afară din casă omul care mi-a dat viață.
A fost un moment tăcut, dar profund. Nicolae, cu ochii în lacrimi, l-a strâns pe fiul său în brațe, fără cuvinte. Știa că nu e sfârșitul greutăților, dar era un nou început. Unul în care nu va mai merge singur. Iar în acel început, și Igor a înțeles ce înseamnă, cu adevărat, să fii fiu.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”