După ce și-a părăsit soțul înstărit, cumnata mea, Sabina (32 de ani), a apărut la ușa noastră spunând că este însărcinată în două luni și că nu are unde să locuiască. Cum am fi putut s-o dăm afară?
Sabina s-a mutat la noi și, de la început, n-a mișcat un deget — nu contribuia cu nimic la cheltuieli, nu făcea curățenie, nu gătea. Stătea toată ziua cu ochii în ecran, urmărind seriale.
Cea mai deranjantă parte? Mânca tot din casă. Inclusiv mesele gătite special pentru copiii mei — fără să întrebe, fără să explice, fără să-și ceară scuze.
Când i-am spus că nu e corect, și-a pus mâna pe burtă cu un gest teatral și a exclamat indignată:
„Cum poți să spui așa ceva? Nu e pentru mine, e pentru copil!”
Așa că am cumpărat un frigider mic, separat, cu lacăt, în care am început să pun mâncarea copiilor.
„Ce-i prostia asta?” a strigat ea când a văzut frigiderul, iar cel mare era aproape gol.
Apoi am schimbat parola la internet. Netflixul s-a oprit brusc. Din acel moment, a început să se poarte agitat: tropăia prin casă, trântea uși, oftează și se văita zgomotos.
Într-o zi, a venit în vizită o fostă prietenă de-a ei. După câteva ore, mi-a spus ceva care m-a lăsat fără replică: „Ți-a zis că e gravidă? Te rog, să nu cazi în plasă. Mi-a făcut exact la fel și mie acum câțiva ani. A fost totul o minciună.”
Atunci am înțeles că ajunsesem la limită. Dar nu m-am grăbit. Am luat telefonul și am sunat câteva prietene. De data asta, urma să închei totul… cu cap.
Planul nu era complicat, dar avea nevoie de tact. Nu voiam scandal. Voiau doar liniște. Și adevărul.
Împreună cu două prietene apropiate, am organizat o „zi de familie” în curte, cu grătar, jocuri și câțiva vecini în preajmă. Sabina a apărut îmbrăcată provocator, ca de obicei, și a început să se laude cât de greu îi este „cu sarcina”.
Atunci una dintre prietene — medic rezident — a întrebat cu blândețe: „Oh, ce frumos! Deja ai fost la ecografie? Ai o poză, ceva?”
Sabina a ezitat. Apoi a râs fals.
„Eh, încă n-am fost. Știi cum e… teama de spitale…”
Momentul decisiv a venit o zi mai târziu, când am chemat-o la o discuție. I-am spus calm că nu mai putem continua așa și că, dacă are într-adevăr nevoie de ajutor, o pot susține cu condiția să mergem împreună la un control medical. Nu pentru mine, pentru copil.
S-a înroșit. A tăcut. Apoi, după câteva secunde, a murmurat: „N-am crezut că o să ajung aici. Nu sunt însărcinată… Mi-era doar frică să fiu singură.”
A izbucnit în plâns. Pentru prima oară, nu părea teatrală.
Am respirat adânc. Nu era ușor de iertat, dar era o șansă să ne rupem din cercul ăsta. I-am spus că o pot ajuta să găsească un apartament, dar că trebuie să învețe să fie responsabilă.
Peste două luni, Sabina s-a mutat într-o garsonieră mică, pe care o plătea dintr-un job part-time la o florărie. Începuse și terapie. Nu ne vedeam des, dar când ne vedeam, era alt om.
Ani mai târziu, chiar era însărcinată. De data asta, pe bune. A venit la noi, a plâns din nou, dar de data asta de bucurie. Iar eu, fără resentimente, i-am spus: „Acum chiar ești pregătită să fii mamă.”
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”