După ce soția mea s-a stins, l-am alungat pe fiul ei din viața mea – iar zece ani mai târziu, am aflat un adevăr care m-a răvășit.
I-am aruncat geanta veche pe podea și l-am privit drept în ochi, pe băiatul de 12 ani.
— Pleacă. Nu ești copilul meu. Soția mea nu mai este, și nu am niciun motiv să te mai țin aici. Du-te oriunde vrei.
Nu a plâns. Nu a spus nimic. Doar și-a plecat capul, și-a luat geanta și a ieșit pe ușă, în tăcere. Zece ani mai târziu, adevărul a ieșit la iveală.
Și tot ce mi-am dorit a fost să pot da timpul înapoi.
Când soția mea a murit brusc, în urma unui accident vascular, am rămas singur cu un copil care nu era al meu.
Era o amintire vie a unui trecut despre care ea nu vorbea niciodată – o sarcină pe care o dusese de una singură, un capitol pe care îl ținuse ascuns.
Când m-am căsătorit cu ea, pe când aveam 26 de ani, mi-am spus că o accept așa cum este – și pe ea, și pe fiul ei.
Dar, în sinea mea, nu era iubire – era doar un sentiment de obligație.
După moartea ei, masca pe care o purtasem s-a prăbușit.
Nu mai era nimeni care să mă tragă la răspundere.
Așa că, la doar o lună după înmormântare, i-am spus:
— Pleacă. Nu-mi pasă ce se va întâmpla cu tine.
Niciun lacrimă. Niciun cuvânt.
A plecat – fără să scoată un sunet.
Am vândut casa, m-am mutat în alt oraș și am început o viață nouă.
Totul părea mai simplu. Afacerea a început să meargă. Am cunoscut pe altcineva. Nicio grijă, nicio responsabilitate.
Uneori, în primii ani, mă întrebam ce s-a întâmplat cu băiatul – nu din remușcare, ci dintr-o curiozitate rece.
Un copil rămas orfan la 12 ani, abandonat, fără niciun loc în care să meargă – cum a reușit să supraviețuiască?
În cele din urmă, am încetat să mă mai gândesc la el.
O parte din mine chiar și-a spus: „Dacă a murit, poate că e mai bine. Ar fi mai puțin complicat. Niciun fir de urmărit.”
Apoi, exact zece ani mai târziu, telefonul meu a sunat.
— Domnule, ați putea participa sâmbătă la o expoziție de artă? Este cineva care a așteptat mult să vă vadă.
Am fost la un pas să închid. Nu cunoșteam niciun artist.
Dar, înainte să apuc să răspund, vocea de la celălalt capăt a adăugat ceva care mi-a înghețat sângele:
— Ați dori să aflați ce s-a întâmplat cu băiatul pe care l-ați părăsit?
Am rămas nemișcat, ținând telefonul la ureche. Mi s-a strâns stomacul. Vocea aceea nu era acuzatoare, ci calmă. Asta m-a speriat și mai tare.
— Cine sunteți? am întrebat, cu un nod în gât.
— Sunt curatorul expoziției. Numele meu este Radu. Dar nu eu sunt cel care vrea să vă vadă. Vă așteptăm sâmbătă, la Galeria Centrală din Cluj-Napoca.
Am stat toată noaptea treaz. Ce expoziție? De ce acum? Ce voia de la mine?
Totuși, sâmbătă am fost acolo.
Înăuntru, pereții erau tapetați cu picturi mari, în culori vii, expresive, dar încărcate de o tristețe subtilă. Lângă o lucrare, am văzut o plăcuță: „Autor: Andrei Ionescu”.
Și atunci l-am văzut.
Un tânăr de vreo 22 de ani. Înalt, cu umerii drepți, privirea serioasă, dar caldă. S-a apropiat de mine fără ură, fără furie.
— Bună ziua, a spus. Nu am vrut să vă chem ca să vă fac să suferiți. Am vrut doar să știți că am reușit.
Am deschis gura să spun ceva, dar nu mi-a ieșit nimic.
— Am stat o perioadă la un centru de plasament, apoi am fost luat de o familie de asistenți maternali. Nu a fost ușor, dar am avut noroc. Mi-au dat voie să pictez. Mi-au spus că talentul e darul meu. Și, într-un fel, ați avut și dumneavoastră un rol în asta. Fără ce s-a întâmplat, poate nu aș fi ajuns aici.
— Îmi pare rău… am șoptit.
— Știu, a răspuns el simplu.
Apoi mi-a întins o mică pânză înrămată. Era o pictură în ulei, cu o casă veche din lemn și un cer cald, portocaliu, la apus. În fața ușii stătea un copil, cu o geantă pe umăr.
— Se numește „Plecarea”. Dar acum lucrez la următoarea: „Întoarcerea”.
Am plâns în mijlocul galeriei, iar el m-a îmbrățișat.
De atunci, nu a mai fost nicio zi în care să nu vorbim. Astăzi, îl numesc fiul meu. Și, în sfârșit, simt că sunt și eu tatăl lui.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”