Eram împreună de cinci ani, dar el nu aducea niciodată vorba despre căsătorie. Așa că am făcut eu pasul… și reacția lui m-a lăsat fără cuvinte
Eu și Radu eram împreună de cinci ani și nici măcar o dată nu a pomenit despre căsătorie. Nu era vorba doar despre trecerea timpului — mama mea era neobosită. În familia noastră, femeile aveau tradiția de a înmâna inelul de logodnă al bunicului viitorului lor soț.
Iar eu, fiind singura fiică, simțeam toată presiunea pe umerii mei. Ajunsă la 33 de ani, mama nu mă mai întreba dacă am de gând să mă mărit — mai degrabă părea că-mi cerea asta direct.
Așa că, atunci când eu și Radu am plecat într-o scurtă vacanță la munte, am crezut că e momentul ideal. Mi-am imaginat cerul senin, o plimbare liniștită și o cerere emoționantă. Dar excursia s-a încheiat fără nicio surpriză. Nicio întrebare. Niciun inel.
M-am săturat să aștept. La cina din ultima seară, într-un mic restaurant cochet, mi-am făcut curaj. Am scos inelul moștenit de la bunicul, am respirat adânc și i-am spus:
— Radu, vrei să te căsătorești cu mine?
Totul s-a oprit în jur. Forfota s-a stins. Fețele de la mesele alăturate s-au întors spre noi. Chipul lui s-a înroșit brusc. Apoi a exclamat:
— Doamne… e prea mult! Am nevoie de timp!
Și a ieșit în fugă din restaurant.
Au trecut săptămâni întregi fără niciun semn de la el. Fără apeluri. Fără mesaje. Nimic. Până într-o seară…
Telefonul meu s-a luminat cu un mesaj.
„Îmi pare rău că am fugit. Am fost copleșit, nu pregătit. Dar nu pentru că nu te iubesc, ci pentru că mi-era teamă să nu te pierd dacă nu mă ridicam la înălțimea așteptărilor tale. Putem să vorbim?”
Am citit rândurile de două ori, apoi i-am răspuns simplu: „Hai să ne vedem.”
Ne-am întâlnit într-un parc liniștit, pe o bancă unde stătuserăm des în primii ani de relație. L-am văzut venind cu o cutie mică în mână. Tremura.
— Am avut timp să mă gândesc, a zis. Și mi-am dat seama că nu faptul că ai făcut tu pasul m-a speriat… ci că eu n-am avut curajul să-l fac înaintea ta.
A deschis cutia. În ea era același inel vechi al bunicului meu. Îl păstrase.
— Acum sunt pregătit. Vrei să fii soția mea?
Și de data asta, eu am fost cea care a spus „da”.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”