Eu și soțul meu am renunțat la tot, doar ca ai noștri copii să aibă mai mult. Iar acum, la bătrânețe, ne-am trezit complet singuri.
Toată viața noastră s-a învârtit în jurul copiilor. Nu ne-am pus niciodată pe noi pe primul loc — nici pentru ambiție, nici pentru confort — totul a fost pentru ei. Cei trei ai noștri. I-am iubit cu toată inima, am sacrificat totul și n-am cerut nimic în schimb. Cine s-ar fi gândit că, la apusul vieții — când trupul slăbește și sufletul are nevoie de alinare — aveam să fim întâmpinați nu cu iubire, ci cu tăcere și absență?
Eu și Ilie ne cunoșteam din copilărie. Am crescut împreună, pe aceeași stradă, în același cartier liniștit din Ploiești. Ne-am căsătorit la optsprezece ani. A fost o nuntă modestă, n-aveam mari posibilități. La câteva luni, am aflat că sunt însărcinată. Ilie a renunțat la facultate și s-a angajat în două locuri, doar ca să pună mâncare pe masă.
Au fost vremuri grele. În unele săptămâni, trăiam doar cu cartofi copți. Dar nu ne-am plâns niciodată. Era parte din planul nostru — să le oferim copiilor noștri o viață mai bună.
Când lucrurile au început să se stabilizeze, am aflat că sunt iar însărcinată. Ne era teamă, firește, dar n-a existat nicio clipă de îndoială că vom păstra copilul. Era al nostru, și asta era suficient.
Nu aveam sprijin. Mama mea murise devreme, iar mama lui Ilie stătea departe și nu se implica. Eu trăiam între bucătărie și camera copiilor, iar Ilie se întorcea seara acasă, epuizat, cu palmele crăpate de muncă și frig.
La treizeci de ani, aveam deja trei copii. A fost greu? Fără îndoială. Dar nu ne-am așteptat niciodată să fie ușor — nu eram genul care se dă bătut. Am mers înainte și, cu eforturi uriașe, am reușit să le cumpărăm apartamente celor doi mai mari.
Nopțile nedormite, datoriile, lipsurile — le-am dus toate fără să ne întrebăm „de ce?”. Mezina voia să devină medic. Am făcut credite, am vândut tot ce am putut, doar ca să-i plătim studiile în afară. Repetam mereu: „O să găsim o cale.”
Timpul s-a scurs pe nesimțite. Copiii au crescut, au plecat, și-au făcut viața. Iar când am avut cel mai mult nevoie de ei — când bătrânețea ne-a ajuns din urmă, iar boala și-a făcut loc în casa noastră — totul s-a risipit. Ilie a fost diagnosticat. Îi slăbea trupul pe zi ce trecea. L-am îngrijit singură. Fără vreun telefon. Fără vreo vizită.
Când am sunat-o pe cea mare, pe Sofia, cerându-i ajutorul, mi-a răspuns sec: „Am și eu o familie. Nu pot să las tot și să vin.” O vecină mi-a spus mai târziu că o văzuse la cafenea, râzând, cu prietenii.
Băiatul nostru, Cătălin, a spus că e prea ocupat la serviciu. Dar rețelele sociale arătau altceva: cocktailuri și plaje însorite, la Mamaia și în Ibiza.
Iar Irina… mezina noastră, pentru care am făcut cele mai mari sacrificii? Ne-a trimis un mesaj scurt: „Am examene. Nu pot veni.”
Și asta nu a fost tot.
Într-o seară friguroasă de noiembrie, Ilie a avut o criză severă. Nu mai aveam nici medicamentele necesare. Am ieșit în grabă pe stradă, cu ochii înlăcrimați, cerând ajutor. Un vecin tânăr, Paul, ne-a urcat imediat în mașină și ne-a dus la spital. Nu ne cunoștea bine, dar a spus: „Sunteți părinții cuiva. Și cineva ar trebui să aibă grijă de voi.”
În zilele ce au urmat, Paul și soția lui, Andreea, ne-au adus supă caldă, au făcut cumpărături și ne-au sunat seară de seară. Fără obligații. Fără pretenții. Doar din bunătate.
Într-o zi, am primit o scrisoare. Era de la Irina. Spunea: „Am fost o lașă. Am pus mereu cariera înaintea a tot. Dar nu mai pot trăi cu vinovăția. Vin acasă.” A urmat-o apoi și Cătălin, care ne-a cerut iertare în lacrimi. Sofia a venit ultima, cu un buchet de flori și privirea în pământ. Ne-a luat mâinile în ale ei și a spus doar atât: „Iertați-mă.”
Nu am spus multe. Dar în ziua aceea, masa noastră — aceea mică, din bucătărie, unde ani la rând am porționat ultimele felii de pâine — a fost din nou plină. Cu râsete, cu amintiri, cu viață.
Ilie a început să se simtă mai bine, iar eu… eu am început să cred, din nou, că nu a fost totul în zadar.
Poate că uneori cei pe care iubești cel mai mult uită. Dar inima lor își amintește într-un final. Iar când o face, tot ce a fost dureros începe să se vindece, puțin câte puțin.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”