Fiul meu a cerut în căsătorie o fată pe care o cunoștea de doar trei săptămâni — iar în timpul ceremoniei de nuntă, a intrat poliția.
Când băiatul nostru, în vârstă de 19 ani, a apărut într-o zi acasă și a spus: „Mă însor!”, am rămas fără cuvinte. Abia dacă o cunoștea pe fată — se văzuseră de doar trei săptămâni și se întâlniseră printr-un anturaj destul de suspect.
Totuși, nici eu, nici soțul meu n-am fost genul care să țipe: „Nici vorbă, cât trăiesc eu!” Soțul meu s-a așezat cu el, au avut o discuție serioasă, iar după ce l-a ascultat cu răbdare, i-a spus simplu: „Ești major. Dacă asta vrei, nu o să ne opunem.”
Nunta în sine a fost… bizară. N-a fost nimic elaborat — doar un foișor închiriat, câteva zeci de invitați, totul organizat în grabă. Ce m-a surprins cel mai tare? Aproape nimeni nu venise din partea miresei. Și, recunosc, toată ziua am avut un sentiment straniu ori de câte ori o priveam.
Dar nimic — și vreau să spun absolut nimic — nu m-a pregătit pentru ce avea să urmeze. Dintr-odată, doi bărbați în civil au intrat în spațiul de evenimente, ridicând legitimații.
„Avem nevoie să discutăm urgent cu dumneavoastră,” a spus unul dintre ei, îndreptându-se direct spre mireasa fiului meu.
Am încremenit pe loc, cu inima cât un purice, și singurele cuvinte care mi-au ieșit din gură au fost: „Ce se întâmplă?!”
Toți invitații au amuțit. Muzica s-a oprit brusc. Fiul meu a făcut un pas înainte, confuz, și a încercat să o protejeze pe mireasă.
— Ce-i asta? Ce vreți de la ea?
Unul dintre polițiști a ridicat mâinile, calm.
— Nu este învinuită, dar avem motive serioase să credem că identitatea pe care o folosește nu este reală. Avem nevoie să lămurim câteva lucruri.
Mireasa — Irina, cum se prezentase — și-a coborât capul. Apoi a ridicat privirea spre fiul meu și a spus, cu o voce tremurată:
— Nu sunt cine crezi. Numele meu adevărat e altul… Sunt în programul de protecție a martorilor. Am fost mutată aici după ce am depus mărturie într-un caz periculos.
Nu am voie să intru în contact cu presa sau cu oameni din trecutul meu. Dar când te-am cunoscut… n-am vrut să fug din nou. Am vrut să fiu normală. Să am o viață.
Tăcere. Lumea se uita cu respirația tăiată. Fiul meu a privit-o lung. Apoi i-a spus simplu:
— Dacă nu ești periculoasă și nu ai făcut nimic rău, nu mă interesează numele tău. Eu te iubesc. Asta rămâne neschimbat.
Polițiștii au discutat apoi cu ea într-o cameră separată. Nu a fost arestată. Doar avertizată. A urmat o perioadă de clarificări legale, dar în cele din urmă, Irina a primit dreptul de a-și păstra noua identitate — și, mai important, de a-și trăi viața liber, în siguranță.
Astăzi, locuiesc împreună într-un apartament cochet din Brașov. El lucrează în IT, ea și-a găsit un post într-o clinică privată. S-au recăsătorit în liniște, doar cu familia apropiată de față.
Și de fiecare dată când o văd pe Irina râzând în timp ce-i aduce fiului meu o cafea, știu că el a ales bine — chiar dacă drumul până acolo a fost neașteptat.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”