”Fusese lipsită de glas timp de trei ani, până în ziua aceea când, într-o dimineață obișnuită, un bărbat a pășit în sediu”

Fusese lipsită de glas timp de trei ani, până în ziua aceea când, într-o dimineață obișnuită, un bărbat a pășit în sediul unei bănci din Cluj-Napoca și, spre stupoarea tuturor, a căzut în genunchi în fața femeii de serviciu.

De trei luni, nimeni nu-i cunoștea numele. Nu spunea nimic, nu zâmbea, nu cerea. Doar o prezență discretă, îmbrăcată într-un pulover cu guler înalt și o eșarfă, curățând mânerele de alamă și lăsând în urmă o vagă mireasmă de lămâie și o urmă de grijă aproape ritualică.

Majoritatea colegilor o ignorau. Unii o și batjocoreau.

— Hei, tu, cea care nu vorbești! — râdea un angajat de la credite. — Ai lăsat o urmă murdară aici.

Femeia nu răspundea niciodată. Doar ofta ușor și își relua munca, fără să se oprească.

Pe fluturașul ei de salariu scria „Aleptina”. Dar nimeni nu o întrebase vreodată cum o cheamă cu adevărat.

Ceea ce nu știau era că, odată, avusese o voce – și nu una oarecare. Fusese Alina, profesoară iubită și artistă apreciată.

Până într-o zi de vară, când focul i-a schimbat viața.

Un incendiu a izbucnit pe un hol întreg. Fără ezitare, Alina a alergat și a scos din flăcări un copil, Luca, împreună cu mama acestuia. Doar copilul a supraviețuit. Pe Alina au reușit să o salveze în ultima clipă, înainte ca plafonul să cedeze.

Trupul și l-a vindecat. Dar sufletul nu.

Câteva săptămâni mai târziu, mama ei a murit. Și atunci, Alina a încetat să mai rostească vreun cuvânt.

A renunțat la școală, la scenă, la tot. Lumea ei s-a redus la un apartament tăcut, câteva pensule și un acvariu cu pești liniștiți.

În cele din urmă, a găsit de muncă la o firmă de curățenie. Cine se așteaptă ca o femeie de serviciu să vorbească?

Până în acea zi, când totul s-a schimbat.

O mașină neagră luxoasă s-a oprit în fața clădirii. Din ea a coborât directorul regional, Sorin Mihăilescu. Angajații s-au grăbit să-și aranjeze cravatele și să-și netezească părul.

Aleptina nu și-a ridicat ochii. Continua să curețe cu mișcări precise, aproape mecanice.

Dar Sorin a văzut-o. Și s-a oprit din mers.

Apoi, spre uimirea tuturor, s-a apropiat, s-a așezat în genunchi în fața ei, i-a dat jos mănușile, cu gesturi blânde, și i-a sărutat palmele.

— Alina… — a rostit el, cu ochii umezi — te-am căutat ani întregi…

Tăcerea s-a așternut peste întreaga sală. Femeia de serviciu și directorul regional?

Și atunci, pentru prima dată după ani de tăcere, ea a spus un singur cuvânt…

— Sorin…

Un val de emoție i-a înmuiat vocea. A fost aproape un șoptat, dar suficient de clar încât să înghețe toți cei din jur. Unii și-au acoperit gura cu mâna, alții s-au uitat încurcați unii la alții.

Bărbatul a ridicat privirea, iar zâmbetul lui conținea tot ce ea pierduse în acei ani: încrederea, speranța, tandrețea.

— Ești aici… — a spus ea, privind pentru prima dată direct în ochii cuiva.

— Nu am încetat niciodată să te caut. Când am auzit de incendiu… mi s-a frânt inima. Dar apoi ai dispărut complet.

Alina s-a așezat pe o bancă, iar Sorin i s-a așezat alături. Toți colegii au făcut un pas în spate, rușinați. Nimeni nu mai râdea.

În săptămânile ce au urmat, viața ei a început să se deschidă din nou. Sorin a cerut să fie mutat permanent în Cluj-Napoca, aproape de ea. A încurajat-o să picteze din nou, a dus-o în excursii prin țară și a fost alături de ea când a decis, timid, să revină la predat — de data aceasta, artă pentru copii.

Alina a început să vorbească tot mai des, să zâmbească, chiar să râdă. Într-o duminică blândă de primăvară, pe malul Someșului, Sorin a îngenuncheat din nou – de data aceasta, cu un inel în mână.

Ea nu a spus nimic pentru câteva secunde. Doar l-a privit cu acea privire senină pe care o avea când picta. Apoi a rostit cu glas clar:

— Da.

Și, pentru prima dată după multă vreme, toți cei din jur au aplaudat. Dar cel mai tare a aplaudat băiețelul din sală de artă, Luca – cel pe care Alina îl salvase cu ani în urmă și care, acum, o striga „doamna profesoară”.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.

”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.

Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”