În fiecare noapte, o fetiță se ghemuia pe aceeași bancă din parc, ținând strâns în brațe ursulețul ei de pluș. Fără pernă, fără pătură — doar aerul rece al nopții. Când, într-un final, un om de afaceri înstărit s-a oprit și a întrebat-o de ce, răspunsul ei l-a făcut să plângă.
Totul a început ca o simplă plimbare de seară.
Carol D. Mureșan — director executiv al unei compani — mergea prin Parcul Central din Cluj-Napoca, după o ședință prelungită. Purta, ca de obicei, costumul său bleumarin, pantofi lustruiți impecabil și o cască Bluetooth agățată de ureche de ore întregi. Arăta exact ca un executiv de top.
Nu mergea niciodată pe jos spre casă. Dar în acea seară, ceva l-a atras în parc.
Poate briza răcoroasă de toamnă. Poate liniștea pe care nu o găsea niciodată între pereții din sticlă ai birourilor sale. Sau poate… a fost destinul.
Atunci a văzut-o.
O fetiță. De vreo opt sau nouă ani. Dormea pe o bancă din parc, sub lumina palidă a unui felinar.
Strângea la piept un ursuleț de pluș uzat, cu blănița tocită pe alocuri. Hăinuța era subțire pentru frigul de afară. Nici urmă de adult. Doar un rucsac mic și ambalajul mototolit al unui baton de cereale, lângă ea.
S-a oprit. A clipit. Apoi s-a apropiat cu pași înceți.
— Bună… — a spus blând. — Ești bine?
Fetița nu s-a trezit, dar ursulețul i-a alunecat puțin din brațe.
Carol s-a uitat în jur. Nimeni. Doar umbrele copacilor și câte un alergător solitar.
S-a așezat încet pe celălalt capăt al băncii. Minutele au trecut. N-a spus nimic. Doar a privit cum pieptul ei mic urca și cobora ușor.
Atunci, fără să deschidă ochii, fetița a șoptit:
— Nu-ți iau locul. Pot să mă dau mai încolo.
Inima lui s-a frânt.
— Nu, nu — banca e a ta, draga mea — a spus el. — Cum te cheamă?
— Ana, a zis ea încet, cu vocea încă adormită.
— Și unde sunt părinții tăi, Ana?
A ezitat. Apoi, cu ochii încă închiși, a șoptit:
— Mama a plecat… iar tata nu m-a mai căutat de când am fugit de acasă.
Cuvintele i-au tăiat răsuflarea. Carol și-a scos sacoul și l-a așezat ușor peste umerii ei. Apoi a scos telefonul, dar nu a sunat la poliție. A sunat la sora lui, care lucra la o fundație pentru copii abandonați.
În dimineața următoare, Ana s-a trezit într-un pat cald, într-o cameră luminoasă. A mâncat omletă și a băut ceai cald. Nu știa ce urma să se întâmple, dar pentru prima dată după mult timp, nu mai simțea frică.
Carol a venit să o vadă aproape în fiecare zi. I-a adus o pătură pufoasă, cărți de colorat și, mai ales, timp. A ascultat-o. A râs cu ea. A fost acolo.
După luni întregi de vizite și de lupte birocratice, Ana a primit o veste care i-a schimbat viața: Carol și-a dorit s-o adopte. Oficial.
Astăzi, Ana merge la școală, are o cameră doar a ei și un ursuleț nou — dar încă îl păstrează pe cel vechi, ca pe o amintire. Iar în fiecare seară, adoarme cu o poveste spusă de cel pe care acum îl numește „tată”.
Pentru că uneori, un suflet pierdut are nevoie doar de un om care să-l vadă. Și să nu treacă mai departe.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”