În noaptea nunții mele, socrul mi-a strecurat 1000 de dolari în palmă și mi-a spus: „Fugi dacă vrei să trăiești.”
Am 26 de ani și lucrez ca contabilă la o firmă de construcții. L-am cunoscut pe soțul meu în timpul unei întâlniri de afaceri între compania la care lucrez și cea a familiei lui. Are trei ani mai mult decât mine, e carismatic, sigur pe sine și singurul moștenitor al unei familii înstărite și cu un renume solid în oraș.
Relația noastră a evoluat rapid. În mai puțin de jumătate de an, m-a cerut în căsătorie.
Familia mea e una modestă. Ambii mei părinți sunt pensionari, foști angajați la stat. Când el a venit să-mi ceară mâna, mama a izbucnit în lacrimi de emoție, iar tatăl meu, mereu sobru, i-a oferit binecuvântarea fără prea multe cuvinte. Eu am fost dintotdeauna cea responsabilă a familiei — atentă, calculată — niciodată genul care ia decizii pripite.
Nunta a fost fastuoasă, organizată într-un hotel elegant din centrul Clujului. Oaspeții șușoteau între ei: „L-a prins pe unul cu bani.”
Eu doar zâmbeam cu politețe. Nu l-am ales pentru avere.
L-am ales pentru că mă făcea să mă simt protejată.
Asta credeam… până în seara aceea.
Fără niciun avertisment, socrul meu — un bărbat sobru, mereu reținut, care nu m-a tratat niciodată cu vreo căldură anume — mi-a cerut să vorbim între patru ochi.
Întotdeauna am simțit că nu mă simpatizează. Dar nu m-aș fi așteptat niciodată la ceea ce urma să-mi spună.
Mi-a pus în palmă zece bancnote de câte 100 de dolari, apoi mi-a șoptit:
— Dacă ții la viața ta, pleacă acum.
Am rămas fără cuvinte. — Domnule… nu înțeleg… despre ce vorbiți?
Mi-a strâns mâna, și-a aruncat privirea în jur, de parcă se temea că ne ascultă cineva, apoi a adăugat:
— Nu pune întrebări. Doar pleacă. Te așteaptă cineva afară. Nu te mai întoarce. E tot ce pot face pentru tine.
Privirea lui părea marcată de teamă, ca și cum avertismentul pe care mi-l dăduse ne-ar fi pus în pericol pe amândoi.
Apoi s-a întors și a plecat.
Stăteam acolo cu banii în mână, incapabilă să înțeleg dacă trebuie să-mi fie frică de soțul meu sau de secretele înfiorătoare pe care familia lui le ascundea.
M-am uitat la bancnotele din mână și am simțit cum mi se taie genunchii. Muzica răsuna din sala de nuntă, iar invitații dansau, fără să știe că lumea mea tocmai începuse să se clatine.
Ieșind pe hol, am simțit că fiecare pas pe care îl făceam mă apropia de o decizie imposibilă. Să fug, așa cum mi s-a spus? Sau să mă întorc înapoi la bărbatul care, până cu câteva minute în urmă, îmi părea un sprijin de nădejde?
În fața hotelului, în întunericul dintre felinare, zăream silueta unei mașini negre. Motorul mergea în gol. O femeie în vârstă, cu basma în cap și o geacă de piele, a deschis portiera din spate.
— Hai, fata mamii, urcă repede, mi-a spus scurt.
Am urcat fără să întreb nimic.
Pe drum, femeia a început să vorbească. Nu și-a spus numele, dar mi-a povestit despre fiul ei — soțul meu — care copil fiind își maltrata pisicile, își încuia verișoara în beci și râdea când plângea. Nimeni nu-l putea opri. Familia îl acoperea. Tatăl lui, acel om sobru care îmi dăduse banii, îl internase de două ori pe ascuns în străinătate.
— Nunta a fost un teatru. Ești a treia fată cu care a încercat. Primele două… n-au mai ieșit din casa lor.
Mi se făcuse pielea de găină. M-am gândit la părinții mei. La tata, care mereu îmi spunea: „Nu-i aur tot ce lucește.” La mama, care mă îmbrățișa cu lacrimi în ochi în ziua nunții. Ce le-aș fi spus?
Am ajuns într-un sat mic, ascuns între dealuri, într-o casă veche cu pridvor, unde mirosea a cozonac și busuioc.
Acolo am stat un timp.
Ziua lucram cu femeia aceea la grădină, iar seara mă uitam în gol, încercând să-mi pun viața cap la cap.
Am scris o scrisoare lungă părinților mei. Le-am spus totul. Tata a venit după două zile. Nu m-a certat. Doar m-a strâns în brațe și a spus: „Bine că ești vie.”
N-am mai vrut să mă întorc în oraș.
Mi-am refăcut viața departe de tot ce știam. Am învățat să cos, să fac pâine, să îmi ascult inima.
Și de fiecare dată când văd o mireasă pe stradă, mă rog să nu fie și ea o pradă cu zâmbetul pe buze. Pentru că uneori, cel mai frumos început poate ascunde cel mai periculos coșmar.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”