Ce văzuseră părinții în dormitor i-a lăsat fără cuvinte. Dumitru stătea ghemuit în colțul holului, tremurând și murmurând ceva de neînțeles, în timp ce Xenia,
semi-dezbrăcată, încerca să se acopere cu cearșaful. Dar nu asta i-a șocat pe părinți. Pe corpul Xeniei, de la gât până la talie,
se întindea un model complex de cicatrice – linii perfecte, cercuri și simboluri geometrice care păreau gravate în pielea ei.
„Doamne sfinte,” șopti mama lui Dumitru, ducându-și mâna la gură.
Tatăl Xeniei, care intrase și el în cameră, rămase înmărmurit. „Xenia, ce… ce s-a întâmplat?”
Xenia își strânse cearșaful mai tare în jurul ei, cu lacrimi în ochi. „Nu înțelegeți… nimeni nu înțelege.”
Mama Xeniei, care până atunci rămăsese tăcută în pragul ușii, se apropie încet de fiica ei. „Draga mea, cred că e timpul să le spunem.”
„Să ne spuneți ce?” întrebă tatăl lui Dumitru, care reușise să-și revină din șoc. „Ce se întâmplă aici?”
Mama Xeniei se așeză lângă fiica ei pe pat și îi cuprinse umerii cu un braț. „Când Xenia avea cinci ani,” începu ea cu voce tremurândă,
„a dispărut pentru trei zile. Am căutat-o peste tot, poliția a organizat echipe de căutare, tot satul s-a mobilizat. Când am găsit-o în sfârșit, era într-o peșteră din pădurea de la marginea satului, adormită, fără nicio zgârietură, dar cu aceste… semne pe corp.”
Bărbații din cameră ascultau în tăcere, încercând să proceseze informația.
„Doctorii nu au putut explica ce sunt sau cum au apărut,” continuă mama Xeniei. „Nu sunt cicatrice obișnuite. Nu par făcute de mână umană. Nu sângerează, nu dor, nu se vindecă. Sunt pur și simplu… acolo.”
„De ce nu mi-ai spus?” vocea lui Dumitru răsună din ușă. Se ridicase și privea acum spre Xenia cu o expresie amestecată de frică și confuzie.
„Cum aș fi putut să-ți spun?” răspunse Xenia, ridicându-și privirea plină de lacrimi. „Cum să explic ceva ce nici eu nu înțeleg? Mi-era teamă că mă vei privi exact așa cum o faci acum – ca pe un monstru.”
„Nu ești un monstru,” șopti mama lui Dumitru, apropiindu-se încet. „Doar… diferită.”
Tatăl Xeniei se întoarse spre ginerele său. „Dumitru, știu că e șocant. Și noi am fost șocați când am văzut pentru prima dată. Dar e aceeași fată pe care ai iubit-o și cu care te-ai căsătorit azi.”
Dumitru își trecu mâinile prin păr, evident tulburat. „De ce nu mi-ați spus voi? Cum ați putut să țineți secret așa ceva?”
„Pentru că am vrut să-i oferim o viață normală,” răspunse mama Xeniei. „Doctorii ne-au sfătuit să nu facem un spectacol din asta, să nu o transformăm într-un obiect de studiu sau curiozitate. Să o lăsăm să crească ca orice alt copil.”
„Și a funcționat,” adăugă tatăl Xeniei. „A crescut frumoasă și inteligentă. S-a îndrăgostit. S-a căsătorit. Poate să aibă o viață normală, Dumitru, dacă îi dai șansa.”
Dumitru privi spre soția sa, apoi la părinții lor, și din nou la Xenia. Se apropie încet de pat și se așeză lângă ea, la distanță, încă neputând să-și ascundă complet șocul.
„Îmi pare rău că am reacționat așa,” șopti el. „A fost… neașteptat.”
„Cred că ar trebui să-i lăsăm singuri acum,” spuse tatăl lui Dumitru, făcându-le semn celorlalți să părăsească încăperea. „Au multe de discutat.”
După ce părinții ieșiră, camera fu cufundată într-o tăcere apăsătoare. Xenia și Dumitru stăteau pe marginea patului, la câțiva centimetri distanță, ca doi străini.
„Pot să… pot să le văd din nou?” întrebă Dumitru după ce trecură câteva minute lungi.
Xenia ezită, apoi lăsă cearșaful să-i cadă până la talie, dezvăluind modelul complicat de pe pielea ei.
Dumitru le privi lung, de data aceasta fără să se retragă. Marcajele păreau să aibă o anumită ordine, un tipar care se repeta. Pe măsură ce ochii lui se obișnuiau cu priveliștea, șocul inițial era înlocuit treptat de o curiozitate prudentă.
„Dor?” întrebă el încet.
Xenia clătină din cap. „Nu. Nu le simt diferit față de restul pielii.”
Dumitru ridică mâna ezitant. „Pot să…?”
Ea încuviință, și el își puse degetele ușor pe una dintre liniile de pe umărul ei. Era netedă la atingere, nu ridicată sau adâncită cum ar fi fost o cicatrice normală.
„E uimitor,” murmură el, urmărind una dintre spirale cu degetul. „Când te-am văzut prima dată… mi s-a părut că se mișcă.”
Xenia tresări. „Se mișcă?”
„Nu, nu fizic,” clarifică Dumitru. „A fost doar o impresie. Ca atunci când privești un model optic și ți se pare că se învârte.”
Xenia își mușcă buza. „Există ceva ce nu v-am spus nici măcar vouă, părinților mei.” Ezită, apoi continuă. „În nopțile cu lună plină, uneori ele… strălucesc. Slab, ca un licurici. De aceea nu dorm niciodată cu fereastra neacoperită.”
Dumitru o privi lung, încercând să asimileze această nouă informație. „Îți amintești ceva din cele trei zile?”
„Fragmente,” răspunse ea încet. „Vise ciudate, uneori. Lumini strălucitoare. Voci care nu sunau omenește. Dar nimic concret, nimic care să explice… asta.” Făcu un gest spre corpul ei.
Dumitru își trecu mâna peste fața ei, ștergându-i o lacrimă pe care ea nici nu-și dăduse seama că o vărsase.
„Îmi pare rău că te-am speriat,” șopti Xenia. „Înțeleg dacă vrei să anulezi…”
„Nu,” o întrerupse Dumitru. „Nu vreau să anulez nimic. M-ai surprins, da. Am fost șocat. Dar ești soția mea, Xenia. Te-am ales pe tine. Cu tot ce vine la pachet.”
„Chiar și cu… asta?”
„Chiar și cu asta,” confirmă el, luându-i mâna într-a lui. „De fapt, cred că e fascinant. Misterios, dar fascinant.”
„Nu te temi de mine?” întrebă ea, nesigură.
„Nu de tine,” răspunse el sincer. „Poate de ce ți s-a întâmplat. De ce ar putea însemna. Dar nu de tine, niciodată de tine.”
Xenia simți cum o parte din tensiunea care o stăpânise toată viața începea să se risipească. Pentru prima dată, nu mai era singură cu secretul ei.
„Luna e aproape plină în seara asta,” șopti ea. „Dacă rămânem treji până târziu… s-ar putea să vezi.”
Dumitru zâmbi ușor, prima dată din momentul șocului. „Atunci să rămânem treji.”
În luna lor de miere, Dumitru a început să fotografieze marcajele Xeniei, notând cu atenție fiecare detaliu, fiecare tipar. A descoperit că unele dintre ele semănau cu constelații cunoscute, în timp ce altele păreau să formeze ecuații sau formule pe care nu le putea descifra.
Cu timpul, a învățat să prevadă când marcajele vor străluci – nu doar la lună plină, cum crezuse Xenia, ci și în anumite alinieri astronomice rare. A început să studieze astronomia și fizica teoretică, găsind conexiuni între marcajele de pe pielea soției sale și fenomene cosmice.
Cinci ani mai târziu, într-o noapte când marcajele străluceau mai puternic ca niciodată, Xenia îl trezi pe Dumitru. Stătea în mijlocul dormitorului, înconjurată de o lumină blândă, albăstruie.
„Îmi amintesc,” șopti ea. „Îmi amintesc totul.”
În acea noapte, Xenia îi povesti despre ființele de lumină care o luaseră când era copil. Despre cum îi explicaseră că era aleasă să poarte un mesaj important pentru umanitate – un mesaj codificat în marcajele de pe pielea ei. Un avertisment și, în același timp, o hartă care arăta calea de urmat când va veni timpul.
Împreună, Xenia și Dumitru au descifrat mesajul în anii care au urmat. Ce au descoperit a schimbat nu doar viața lor, ci și cursul istoriei umane. Dar asta e o altă poveste, care începe exact acolo unde această poveste se termină – cu două persoane care, în ciuda fricii și a necunoscutului, au ales să rămână împreună și să înfrunte misterul cu curaj și dragoste.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.