L-am crescut pe fiul surorii mele ca și cum ar fi fost al meu timp de 15 ani – iar apoi el a ales-o pe ea în locul meu pentru că i-a cumpărat o mașină.
Aveam 22 de ani când sora mea, Carla, a apărut la ușa mea cu o pungă de scutece și un bebeluș pe jumătate adormit.
— Doar pentru câteva săptămâni, până îmi rezolv treburile, mi-a spus.
Săptămânile s-au transformat în luni. Lunile în ani. Carla a dispărut ca o fantomă.
L-am numit Dorian, pentru că ea nici măcar nu s-a obosit să completeze certificatul de naștere. L-am legănat în nopțile cu febră și primii dinți, am stat trează în timpul coșmarurilor și am construit turnuri din biberoane în bucătărie.
La 7 ani, mi-am luat un al doilea loc de muncă pentru a-i plăti aparatul dentar. La 10 ani, mi-am vândut chitara — singurul meu răsfăț — ca să-i pot cumpăra un laptop second-hand pentru școală. Fiecare genunchi julit, fiecare zi de naștere, fiecare ședință cu părinții — eu eram acolo. Carla? Poate un mesaj de „la mulți ani” o dată la doi ani.
Apoi, când a împlinit 16 ani, s-a întors. Din senin. Tuș de ochi perfect, zâmbet strălucitor și un SUV care probabil costa mai mult decât salariul meu pe un an întreg.
— Bună, puiule, a spus, alunecând pe cuvântul „mamă” ca și cum nu ar fi fost lăsat să se prăfuiască timp de 15 ani. — Avem multe de povestit.
Îl ducea în parcuri de distracții, îi cumpăra adidași scumpi, îi spunea povești despre cum „lucrurile au fost complicate”, dar că „întotdeauna l-a iubit”.
Apoi a făcut singurul lucru cu care eu nu puteam concura: i-a cumpărat o mașină. Un decapotabil argintiu, cu o fundă roșie uriașă. Chiar acolo, în fața casei mele mici, cu vopseaua scorojită de pe verandă.
— Nu mai trebuie să suferi aici, i-a spus, suficient de tare cât să aud. — Vino să locuiești cu mine.
S-a uitat la mine. Apoi la ea. Apoi din nou la mine. Și a plecat.
Fără o îmbrățișare. Doar un mesaj, două zile mai târziu:
— Mulțumesc. O să-i dau o șansă ei.
Nu am răspuns. Nu puteam.
Am pus în cutii desenele lui, felicitările de Ziua Mamei semnate „Tanti/Mama” și poza noastră de la absolvirea grădiniței. Și am plâns ca și cum aș fi pierdut un copil.
Pentru că exact asta pierdusem.
Cinci ani mai târziu, cineva a bătut la ușa mea.
Era Dorian.
Mai înalt. Mai slab. Cu cearcăne adânci sub ochi și mâinile tremurând ușor.
— Bună, tanti… sau… mamă… Nu știu cum să-ți mai spun.
Am rămas în prag, cu inima ciocănind în piept ca în prima zi în care l-am legănat în brațe. L-am invitat să intre. Nu i-am cerut explicații. Doar am pus ibricul pe foc și două cești pe masă.
— N-a fost cum am crezut, a spus. — M-a ales… dar m-a uitat repede. Mă lăsa singur cu zilele. Cu săptămânile. Apoi s-a mutat cu altcineva. Eu am rămas singur, închiriind o garsonieră, muncind în ture, încercând să-mi dau seama cine sunt.
A inspirat adânc.
— Dar am știut mereu unde e „acasă”. Îmi pare rău că mi-a luat atât de mult.
L-am privit cu lacrimi în ochi, dar nu am plâns. L-am luat în brațe.
— Ai venit. Asta e tot ce contează.
Din acea zi, am început să vorbim din nou. Nu a fost ușor. Dar ușorul nu e ce definește o familie.
Astăzi, Dorian lucrează ca tehnician IT și merge la serile de chitară pe care le țin la Centrul Cultural. Mi-a cumpărat o chitară nouă.
Pe spatele ei a scris, cu litere mici: „Pentru mama care a rămas când nimeni altcineva n-a făcut-o.”
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”