Cinci ani după moartea soției mele, Natalie, mi-am dus fiica la nunta fostului meu cel mai bun prieten, Ștefan. Pierdusem legătura cu el după ce se înrolase în armată, dar m-am simțit emoționat să-l revăd. Am mers împreună cu fiica mea, care avea atunci cinci ani.
Ceremonia a fost minunată. Apoi a venit momentul.
Mireasa a intrat, cu chipul ascuns sub un voal alb delicat. Un oftat înăbușit a străbătut sala în clipa în care Ștefan i-a ridicat voalul.
Am uitat să respir. Lumea s-a înclinat. Lacrimile mi-au curs pe obraji înainte să-mi dau seama că plâng.
Fiica mea, așezată lângă mine, mi-a văzut expresia și a șoptit:
— Tati, de ce plângi?
Nu puteam vorbi. Nu puteam mișca. Și atunci mireasa m-a văzut și m-a privit cu ochii larg deschiși.
M-a recunoscut instantaneu.
Era Ana — sora geamănă a lui Natalie. Dispăruse din viața noastră cu ani în urmă, după o ceartă de familie care rupsese orice legătură. Nu venise nici măcar la înmormântare. Nimeni nu mai știa nimic de ea. Am crezut că a plecat definitiv din țară.
Dar acum era acolo, în fața mea, în rochie de mireasă, cu aceeași privire care mă urmărea în fiecare vis. Aceeași privire pe care Natalie o avea când râdea cu fetița noastră în brațe.
A urmat o pauză. Ana a făcut un pas înapoi. Ștefan s-a întors spre ea, confuz. I-a spus ceva, dar ea deja coborâse de pe podium și pășea înspre mine.
Tăcerea din sală era apăsătoare.
— N-am știut că vii… a spus ea în șoaptă.
— Nici eu n-am știut că ești tu… am reușit să spun, cu vocea frântă.
Apoi s-a aplecat spre fiica mea și a zâmbit.
— Seamănă atât de mult cu ea…
Fetița mea a întins mâna și i-a atins voalul, apoi a spus cu o sinceritate dezarmantă:
— Tu ești mătușa Ana? Tati are poze cu tine în dulap. Și mereu zice că-i pare rău.
Ana s-a prăbușit în genunchi și a început să plângă. O ploaie de emoții, regrete și dorințe neexprimate.
Nunta nu a mai continuat în forma planificată. Ștefan, cu o maturitate care m-a surprins, a spus că „poate lucrurile trebuie să se așeze altfel”.
Am petrecut seara vorbind, în sfârșit, după atâția ani. Despre Natalie. Despre trecut. Despre ce-ar fi fost. Și, cel mai important, despre ce-ar putea fi.
Ana nu s-a mai întors la altar în acea zi. Dar, în lunile care au urmat, a devenit parte din viața noastră. Mai întâi cu pași timizi, apoi tot mai firesc. A învățat să o cunoască pe fiica mea și, în timp, am învățat din nou cum e să zâmbești fără durere.
Astăzi, fiica mea îi spune „mami Ana”. Și eu… eu nu mai plâng privind în urmă. Pentru că, într-un mod cu totul neașteptat, viața ne-a dăruit o nouă șansă. Iar noi am știut s-o prețuim.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”