Mama a spus că are nevoie urgentă de bani pentru o intervenție chirurgicală, iar eu, disperată, am făcut un împrumut. Dar, în loc să meargă la spital, și-a rezervat un pachet turistic și a plecat în vacanță…
În urmă cu câteva luni, am comis o imprudență: am luat un credit mare pe numele meu, convinsă că fac ceea ce trebuie. Acum realizez cât de naiv am fost, dar în acel moment aveam în minte un singur gând — să o salvez pe mama.
Într-o seară m-a sunat plângând. Mi-a spus că suferă de o boală gravă și că, dacă nu se operează imediat, are cel mult trei săptămâni de trăit. Am intrat în panică. N-am stat pe gânduri. N-am vrut să o pierd. Dar în loc să ajungă într-un spital, mama a plecat într-un sejur la un resort de lux. Iar eu am rămas cu un credit și cu inima frântă. Nu pot accepta o asemenea trădare.
De doi ani sunt căsătorită și, în prezent, mă aflu în concediu de maternitate. Împreună cu soțul meu, am pus pe picioare o mică afacere. Abia am început să ne descurcăm. Activitatea noastră este legată de agricultură, așa că am renunțat la apartamentul din oraș și ne-am mutat la țară, unde am cumpărat o casă. Încă lucrăm la renovări. Eu stau cu copilul, iar soțul muncește de dimineața până seara. Nu ne prisosesc banii, tot ce avem investim în gospodărie.
Se pare că mama, văzând casa noastră mai mare, a tras concluzia că ducem o viață lipsită de griji. A început să aibă pretenții tot mai mari: cadouri scumpe, haine de firmă, excursii. Nu mai cerea, ci pretindea.
— Fiica vecinei i-a cumpărat o haină de blană adevărată. Și ei sunt doar niște oameni simpli, angajați la o fabrică. Dar voi? Ce mi-ați adus?
Și totuși, o ajutam constant. Îi plăteam facturile, îi duceam alimente săptămânal, o trimiteam periodic la tratamente balneare. Are pensie, are un apartament, nu duce lipsă de nimic. Dar pentru ea nu era suficient.
La început, încercam să-i facem pe plac. Apoi am înțeles că trebuie să ne concentrăm pe familia noastră. Avem un copil mic, o afacere în creștere și un viitor pe care îl construim greu, pas cu pas.
Apoi, din senin, vestea tulburătoare. Boala. Pericolul iminent. Frica. Ne-am așezat cu soțul la masă și am decis împreună: vom lua un credit. Nu puteam să stăm nepăsători.
Am vrut să transferăm banii direct în contul clinicii, dar mama a refuzat categoric. A spus că trebuie dați „în mână”, direct medicului. În agitația și stresul acelui moment, nu mi-am pus întrebări. Nici când a refuzat să consulte și alți specialiști.
După ce a luat banii, ne-a spus să nu o vizităm. A pretins că are nevoie de liniște totală înainte și după operație. A promis că ne va contacta imediat ce se simte mai bine. O săptămână. Două. Trei. Și nimic. Niciun semn. Nicio veste. Telefonul închis.
Am decis să merg la ea acasă. Aveam nevoie să știu. Să fiu aproape de ea. Să mă asigur că trăiește.
Când am descuiat ușa, am simțit un fior rece. În sufragerie răsuna muzică. Din bucătărie venea miros de cafea proaspăt făcută. Pe hol stătea un troler, iar din baie se auzea o voce cântând.
Era mama.
A ieșit zâmbitoare, bronzată, relaxată. Nici urmă de operație. Niciun semn de boală. Și, de parcă nu era de ajuns, s-a arătat vizibil deranjată de prezența mea…
Am rămas fără cuvinte. M-am așezat pe marginea canapelei și am încercat să respir. Ea, în schimb, și-a turnat cafea și a început să povestească despre resortul de cinci stele, despre masajele exotice și cât de bine i-a prins „evadarea”.
— Oricum, nu era ca și cum muream cu adevărat. Doar voiam să mă simt din nou bine, să trăiesc și eu puțin, mi-a spus cu seninătate.
Nu am spus nimic. Am plecat fără să mă uit înapoi.
A fost greu. A durut. Am plâns multe nopți. Dar în lunile care au urmat, ceva în mine s-a schimbat. Am pus distanță. Am înțeles că unele legături nu trebuie rupte, ci doar reconfigurate.
Am început să ne concentrăm mai mult pe afacere. Am lansat un mic magazin online cu produse din ferma noastră. Încet, dar sigur, comenzile au început să vină. Apoi, spre surprinderea noastră, un interviu într-o revistă locală despre curajul tinerilor antreprenori ne-a adus vizibilitate. Într-un an, am reușit să ne achităm creditul.
Iar mama? Poate că n-a înțeles niciodată ce a pierdut. Dar într-o zi, ne-a trimis o scrisoare. Scrisă cu mâna tremurândă:
„Îmi pare rău. Am greșit. Mi-e dor de voi.”
Am citit-o împreună cu soțul meu, apoi ne-am privit și am știut ce avem de făcut. Am dus copilul în brațe și am pornit spre ea. Pentru că uneori, iertarea nu e despre celălalt. E despre a-ți găsi tu liniștea.
Și așa, pas cu pas, am început din nou. Mai înțelepți. Mai puternici. Mai uniți.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”