„Mamă, aici nu e azil de bătrâni.” După ce și-au trimis mama la spitalul de psihiatrie, fiul și nora au venit pentru semnătura de vânzare a casei și au rămas înmărmuriți…
Viața curge și se schimbă atât de repede, încât nici nu apuci să te uiți în jur, iar apoi, parcă cineva apasă pe pauză și începe filmarea cu încetinitorul. Și apoi, pentru ea a venit această pauză. Copiii au încetat să mai vină, viața ei a intrat în regim de așteptare. Tot aștepta… când vor veni.
Iată că a venit o nouă vară. Primele căpșuni s-au copt, dar erau foarte puține. Straturile se uscaseră acum câțiva ani. Femeia în vârstă a vrut cumva să le pună în ordine, dar s-a îmbolnăvit. Apoi nu a mai avut putere. Cartofi nu mai planta de mult. Singură nu se descurca. Roșii, vinete, castraveți — toate aveau nevoie de îngrijire, iar sănătatea nu-i mai permitea. Doamna Livia ținea doar câteva tufe pentru ea însăși, căci copiii luau doar recolta. În rest, nu ajutau.
Livia Ionescu locuia la sat. Nu voia să se mute de aici nicăieri. Considera că are tot ce-i trebuie. Se bucura pentru fiul ei, care se stabilise bine la oraș, căci el nu o uita…
Această conversație a avut loc târziu în noapte, în bucătărie. În ziua când Livia Ionescu făcuse investigațiile medicale. Ea încă dormea la fiul ei și a auzit totul din întâmplare…
Vocea nurorii se auzea clar din bucătărie.
— Nu mai putem, Mihai. Nu vezi cum e? Uită tot, repetă aceleași povești de zeci de ori. Casa aia e singurul lucru valoros. Dacă o vindem acum, putem lua apartamentul ăla nou, aproape de biroul tău.
— Da, ai dreptate. O internăm puțin, semnăm în locul ei, oricum nu mai realizează ce se întâmplă… — a spus fiul, mai ezitant.
Livia, aflată în camera de oaspeți, își ținea respirația. În ochi i se scurgeau lacrimi tăcute, fără suspine. Nu era nebună. Nu era pierdută. Doar bătrână. Și prea iubitoare, poate, pentru a le fi cerut ceva vreodată.
Dimineața următoare, nu a spus nimic. A acceptat fără opoziție să meargă „la investigații”, așa cum îi spuseseră. A fost dusă la un spital de psihiatrie, sub pretextul unei evaluări.
Trei zile mai târziu, Mihai și soția sa s-au dus la casa din sat, cu gândul să o vândă. Aveau deja un cumpărător.
Au deschis poarta și au rămas înmărmuriți.
În curte, îi aștepta un avocat. Tânăr, îmbrăcat sobru, cu dosar în mână.
— Bună ziua. Sunt reprezentantul legal al doamnei Livia Ionescu. Ați fost citați. Înainte să mai faceți vreun pas aici, vă rog să știți că doamna a semnat acum o lună actul de donație către Fundația Satul Verde, cu clauză de uzufruct viager. Casa și terenul nu vă mai aparțin nici în viitor.
— Cum?! — a izbucnit Mihai. — E casa copilăriei mele!
— Da. Și mama dumneavoastră a trăit aici toată viața. Singură. Nevizitată. Fără ajutor. În schimb, noi o vom îngriji până la final. Iar casa va deveni centru pentru bătrâni singuri.
Mihai a rămas fără cuvinte. Pentru prima dată, s-a văzut așa cum era: nu ca fiu, ci ca om care a greșit. Grav.
Câteva zile mai târziu, Mihai a mers singur la spital. A cerut iertare. Cu lacrimi, cu sinceritate. Livia l-a privit îndelung, apoi a rostit doar atât:
— Ai timp să fii din nou fiul meu. Dacă vrei cu adevărat.
În timp, Mihai și-a schimbat viața. A început să vină mai des, să ajute la centrul care purta acum o placă discretă cu numele „Casa Livia”. Irina, soția lui, s-a alăturat ca voluntar. Fundația a crescut. La fel și familia lor.
Iar Livia? Trăia liniștită în camera ei luminoasă, înconjurată de flori și oameni care, deși nu îi erau sânge, o iubeau sincer. Și, în sfârșit, vara a venit din nou… cu căpșuni dulci și zâmbete adevărate.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”