…o cunoștință veche. Nu era o străină, așa cum îmi imaginasem. Am clipit de câteva ori, neîncrezător, și aproape am scăpat geanta din mână. În fața mea stătea profesoara de română din gimnaziu, doamna Maria, cea care mă învățase să iubesc cărțile și care, pe vremuri, îmi alinase multe dintre durerile adolescenței.
— „Andrei…” a spus ea încet, cu o voce caldă, de parcă mă aștepta de multă vreme.
Am făcut un pas înapoi, iar inima mi-a început să bată nebunește. Nu era vorba doar de surpriză, ci și de sentimentul de trădare care mă străpungea din nou. Cum putuse tata să aleagă tocmai pe ea?
Am vrut să întorc spatele, dar din camera alăturată am auzit un glas slab: — „Andrei… ești tu?”
Era tata. Glasul lui era obosit, parcă purta greutatea a o mie de ani. Am intrat și l-am văzut întins pe pat, mult mai slăbit decât mi-l amintisem. Ridurile îi adânciseră fața, iar ochii îi erau împăienjeniți de oboseală.
Am rămas nemișcat. Mă simțeam ca un copil prins între furie și dor. Maria s-a apropiat și mi-a șoptit:
— „Andrei, nu am vrut niciodată să îți iau locul mamei. Eu doar… am avut grijă de el când era singur. Atât.”
Am strâns pumnii. În mintea mea se învârteau imagini cu mama, cu serile în care stăteam toți trei la masă, cu râsetele din curtea casei. Am simțit că lacrimile mă ard.
— „De ce n-ai putut să îmi spui, tată? De ce m-ai lăsat să plec?” am izbucnit, aproape plângând.
Tata a oftat adânc.
— „Pentru că eram vinovat. Pentru că am știut că nu vei înțelege. Și pentru că… nu am vrut să te forțez. Am sperat că timpul te va aduce înapoi.”
Mi-am mușcat buzele. Tăcerea dintre noi era apăsătoare, dar în același timp simțeam o parte din durerea mea topindu-se. Nu era doar despre recăsătorirea lui, ci despre faptul că îmi pierdusem familia și, în loc să o protejez, fusesem cel care fugise.
Am privit din nou spre Maria. Ochii ei erau umezi, dar nu a spus nimic. Și-atunci mi-am amintit de un obicei vechi de-acasă: când cineva greșea, mama ne aduna la masă, punea pâinea pe mijloc și spunea: „Hai să rupem o bucată și să ne împăcăm, că viața e scurtă și amară fără iertare.”
M-am aplecat, am luat mâna tatălui meu și am strâns-o. Tremura, dar în acea clipă am simțit că între noi mai există o punte.
— „Bine, tată… nu promit că voi uita, dar… vreau să încerc să te înțeleg.”
El a izbucnit în plâns. Lacrimile lui mi-au amintit de ale mele, din serile lungi petrecute singur în camera închiriată din București. Și am înțeles că, de fapt, niciunul dintre noi nu fusese cu adevărat puternic. Am fost doar doi oameni răniți care nu știau cum să-și spună durerea.
Zilele următoare am rămas lângă el. Îi citeam ziarul, îi aduceam ceaiul și îl ascultam când povestea despre anii în care fusese singur. Maria stătea mai mereu retrasă, nu încerca să îmi impună nimic. Într-o dimineață, am găsit-o în curte, udând florile pe care mama le plantase cu ani în urmă.
— „Le îngrijesc de când am venit aici,” mi-a spus. „Sunt parte din ea. Nu am vrut să dispară.”
Atunci mi s-a frânt ceva în inimă. Am realizat că poate nu era dușmanul meu, ci un om care încercase să păstreze vie amintirea mamei.
Într-o duminică, am mers cu toții la biserica din sat. Preotul ne-a privit cu blândețe și ne-a spus după slujbă:
— „Iertarea nu șterge trecutul, dar îl așază la locul lui, ca să putem merge înainte.”
Am simțit cum vorbele lui se așază peste sufletul meu ca o alinare. Pentru prima dată după mulți ani, nu mai simțeam povara urii.
Când tata a început să se simtă mai bine, m-am gândit la plecare. Dar, înainte să-mi fac bagajele, el mi-a spus:
— „Andrei, nu vreau să te mai pierd. Rămâi. Casa asta e și a ta.”
Am privit spre Maria, apoi spre grădina plină de flori. Am simțit că, în sfârșit, după atâția ani, eram din nou acasă.
Și-am rămas.
Nu pentru că am uitat, ci pentru că am învățat că familia nu se destramă atunci când o ierți, ci atunci când renunți la ea. Iar eu nu mai voiam să renunț.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.