„Mami, chelnerul ăla arată fix ca tati…” — s-a întors și a încremenit. Soțul ei fusese considerat decedat.
Era o sâmbătă după-amiază obișnuită. Ca de obicei, ieșisem cu fiica mea de cinci ani, Natalia, la prânz — o tradiție pe care o mențineam cu sfințenie de când soțul meu murise. Avea doar trei ani când s-a stins, așa că presupuneam că amintirile ei despre el erau vagi și încețoșate.
Dar, în timp ce ne așezam la o cafenea de lângă universitate, Natalia a arătat brusc spre un colț al localului și a șoptit ceva care mi-a înghețat sângele în vine:
— Mami… bărbatul ăla arată fix ca tati.
M-am întors să privesc — și în clipa aceea, parcă timpul s-a oprit. Respirația mi s-a tăiat.
Stătea cu spatele ușor aplecat, aranjând o tavă cu pahare. Profilul, linia maxilarului, chiar și felul în care își mișca mâna — totul era dureros de familiar. Am simțit cum mi se clatină genunchii.
Am așteptat ca el să se întoarcă. Când privirea ni s-a întâlnit, tot ce am reușit să fac a fost să articulez un nume care îmi părea ireal de rostit după atâta timp:
— Radu?
Bărbatul a încremenit. Fața i s-a albit, apoi și-a dus instinctiv mâna la tâmplă, ca și cum ar fi simțit o durere veche. A făcut un pas spre noi, șovăitor.
— Doamne… Maria?
Natalia s-a ridicat de pe scaun și a alergat spre el, fără ezitare. El a îngenuncheat, iar ea i-a atins fața cu mâinile mici.
— Tu ești tati, nu?
Radu a început să plângă. În mijlocul cafenelei, în fața tuturor, o îmbrățișa ca și cum nu ar fi vrut să-i mai dea vreodată drumul.
Am aflat totul mai târziu, într-un parc liniștit, pe o bancă. Cu doi ani în urmă, în urma unui accident grav într-o delegație, fusese găsit rănit, fără acte, fără amintiri.
Se pare că fusese transferat dintr-un spital într-altul, și nimeni nu-i știa identitatea reală. Între timp, eu primisem confirmarea decesului în baza unor greșeli birocratice.
După luni de tratament și reabilitare, își reconstruise o viață simplă, fără să știe cine fusese înainte. Până în acea zi.
Ne-am reîntors acasă împreună. A fost greu. A fost mult de recuperat. Dar dragostea — aceea profundă, adâncă, de neschimbat — nu se pierduse.
Astăzi, Natalia are 8 ani, iar Radu o duce zilnic la școală. Iar eu, în fiecare dimineață, îmi beau cafeaua în bucătărie, uitându-mă la chipul care odinioară părea pierdut — dar care, în mod miraculos, a revenit acasă.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”