Mătușa mea a refuzat să înceteze să facă bulion în curte, chiar și după ce a venit poliția
Începe cu roșiile înainte de răsărit, ca de obicei, amestecând cu același băț vechi de lemn pe care îl are din anii ’80. Vecinii îi zâmbesc, glumesc despre „cazanul vrăjitoarei”, dar nimeni nu s-a plâns vreodată. Cel puțin nu până săptămâna trecută.
De data asta, chiar a venit un polițist. A spus că a primit o sesizare. „Posibilă producție ilegală.” Mătușa mea nici măcar nu a clipit. Doar a început să amestece mai lent, de parcă voia să-l facă să se plictisească și să plece.
Dar nu era vorba despre autorizații. Polițistul a arătat spre sosul care clocotea și a spus: „Cineva a reclamat că miroase exact ca pasta folosită în cazul incendiului de la restaurantul din Cluj-Napoca, din 1999.”
Am încremenit. Aveam nouă ani atunci. Îmi amintesc perfect acel incendiu. Un restaurant întreg a ars din temelii. Banii din asigurare au trecut dintr-o mână în alta. Nimeni nu a fost acuzat vreodată.
Mătușa a tăcut. Apoi a spus, mult prea calm: „Rețeta aceea a fost furată. Îi aparținea surorii mele.”
Problema e că… sora ei locuiește în Argentina încă din anii ’90. Spunea că nu poate călători. Spunea că are lupus.
Și acum…
Și acum… îmi amintesc ce a urmat. Polițistul a rămas încordat câteva clipe, apoi a scos un carnețel și a întrebat sec:
— Aveți cumva o dovadă că rețeta era a surorii dumneavoastră?
Mătușa a dat din cap și s-a dus în casă. S-a întors cu o agendă îngălbenită, cu pagini scrise de mână, unele pătate cu sos. A deschis la o filă marcată cu un colț îndoit și a arătat rețeta, datată și semnată. Scrisul era identic cu scrisorile pe care i le trimitea sora ei din Argentina.
Polițistul a citit în tăcere, apoi a zâmbit cu un colț de gură.
— Ei bine… n-aș spune că miroase a ilegalitate. Mai degrabă a amintiri. Cred că cineva a exagerat.
Și a plecat.
După acel incident, povestea a ajuns în ziarele locale, iar mătușa a fost invitată la o emisiune culinară regională. I-au cerut să prezinte rețeta „cu istorie”. A devenit rapid o vedetă locală, iar vecinii au început să vină nu doar să o salute, ci și să cumpere câte un borcan de sos.
Iar din Argentina? A sosit o scrisoare. Sora ei scria că vrea să se întoarcă acasă „măcar o vară”. Boala intrase în remisie. Și avea poftă de niște sos adevărat, făcut în curtea casei, cu bățul acela vechi din lemn și cu aroma copilăriei.
Finalul? Un prânz în curte, trei generații la masă, râzând în timp ce mătușa turna sosul peste paste, zicând:
— Vedeți? Nu-i nimic ilegal în a păstra tradiția. Numai bunătate.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”