Menajera i-a oferit unui copil fără adăpost o farfurie cu mâncare caldă din bucătărie, fără să se gândească la consecințe. Credea că nimeni n-a observat. Dar stăpânul casei s-a întors mai devreme în acea zi — iar ce a văzut l-a lăsat fără cuvinte.
Era o după-amiază mohorâtă, cu nori grei apăsând deasupra orașului, iar aerul avea gustul metalic al iernii care bătea la ușă. Maria, menajera, tocmai terminase de măturat treptele mari ale vilei Lancu.
Avea mâinile înghețate, șorțul murdar de la treabă, dar sufletul îi rămânea cald — cum fusese întotdeauna.
În timp ce scutura preșul, a zărit din colțul ochiului o mișcare. Lângă poarta de fier, o siluetă mică, ghemuită.
Un băiețel. Desculț, slăbuț, murdar, cu ochi mari și goi, ațintiți spre casa impunătoare.
Maria s-a apropiat.
— Te-ai rătăcit, puiule?
Nicio vorbă. Doar o privire lungă, tăcută, spre farfuria cu orez și legume pe care o lăsase cu câteva minute înainte pe scările pridvorului.
S-a uitat în grabă spre casă. Domnul Lancu era plecat, cum era de obicei în timpul zilei. Majordomul lipsea. Totul părea sigur.
A deschis poarta.
— Hai. Doar câteva clipe, a spus ea încet.
Băiatul a ezitat, apoi a pășit încet pe alee. Nu spunea nimic. Hainele lui erau doar cârpe peticite, părul — încâlcit, pielea — murdară.
Maria l-a condus direct în bucătăria de serviciu și l-a așezat pe un scaun, lângă masa mică de lângă cămară.
A pus în fața lui farfuria cu mâncare caldă.
— Poftă bună, a spus cu blândețe.
Copilul a ridicat ochii, apoi a privit mâncarea. Lacrimile i-au umplut colțurile ochilor. A început să mănânce cu înfrigurare, în tăcere, ca un copil care nu gustase nimic de zile întregi. Mânuțele îi tremurau, iar obrajii i se păteau cu sos și lacrimi.
Maria stătea în picioare, lângă sobă, ținând cruciulița de la gât. Simțea un nod în piept.
Părea să aibă cel mult șase ani.
Ce nu știa Maria era că Ionel Lancu, proprietarul vilei, se întorsese mai devreme acasă. Își încheiase mai repede întâlnirea de afaceri și venise cu gândul să lucreze în liniște din biroul său.
Când a ajuns în curte, a observat poarta deschisă. S-a încruntat. De obicei, era închisă mereu.
A intrat fără zgomot, obișnuit cu liniștea impunătoare din casa lui. Dar ceva l-a oprit — un sunet slab, ca un clinchet de lingură.
A urmat zgomotul, nedumerit, până în bucătărie.
Și acolo a văzut scena: Maria, în picioare, privind un băiat zdrențăros care mânca cu poftă dintr-o farfurie de porțelan, ținând o lingură de argint în mâini murdare.
Imaginea a fost atât de neașteptată, încât aproape i-a scăpat servieta din mână.
Maria s-a întors și l-a văzut. Fața i s-a albit.
— Domnule… pot să vă explic…
Dar Ionel a ridicat o mână.
Nu a spus nimic.
Doar a privit.
La copil.
La bucuria sinceră din ochii lui. La mâinile tremurânde. Și, undeva, adânc în el, ceva s-a schimbat.
Timp de câteva secunde, în bucătărie s-a așternut o liniște grea, ca o pauză între două lumi care stăteau să se ciocnească.
Ionel Lancu s-a apropiat de masă. Maria tremura. Se aștepta la țipete, concediere sau, mai rău, poliție.
Dar domnul Lancu s-a așezat în genunchi, la nivelul copilului, și a spus încet:
— Cum te cheamă, băiete?
Copilul a înghețat cu lingura în aer. A privit speriat la Maria, apoi la omul în costum scump din fața lui.
— Alex… a șoptit.
— Când ai mâncat ultima dată?
— Nu… mai știu, a spus băiatul, în timp ce înghițea un nod în gât.
Domnul Lancu s-a ridicat încet. S-a întors spre Maria.
— Ați făcut un lucru pe care prea puțini l-ar fi făcut. Vă mulțumesc.
Maria a clipit de parcă nu înțelegea.
— Nu sunt supărat. Sunt rușinat că eu n-am fost cel care a văzut primul.
În zilele următoare, Alex a fost dus la medic, i s-au făcut analize, i s-a oferit îmbrăcăminte, iar apoi — cu ajutorul unor acte rapide — a fost luat sub protecția familiei Lancu. Ionel a spus simplu:
— Dacă eu am fost binecuvântat cu avere, poate că destinul meu e să o folosesc pentru a schimba ceva. Și voi începe cu el.
Maria a rămas în casă, dar nu ca simplă menajeră. Ionel a angajat-o ca asistentă personală, cu salariu dublu.
Alex, băiatul flămând de la poartă, merge acum la școală, îmbrăcat curat, cu ghiozdanul în spate, ținut de mână de Maria în fiecare dimineață.
Și în fiecare seară, înainte să adoarmă, Maria rostește o rugăciune în gând:
„Mulțumesc că m-a văzut cineva. Și mai ales… că l-a văzut pe el.”
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”