Milionarul își găsește fosta soție într-un restaurant — cu tripleți care seamănă perfect cu el…
Bărbatul îmbrăcat într-un palton elegant, croit pe comandă, nu avea ce căuta aici — nu în acest oraș, nu pe această stradă. Piteștiul trebuia să fie doar o oprire de tranzit, un loc prin care să treacă neobservat. Dar viața avea alte planuri.
S-a oprit lângă vitrina unei cafenele. Respirația i-a aburit geamul — nu din cauza frigului, ci din pricina șocului.
Era ea.
Așezată la o masă pentru patru persoane, zâmbea larg. Râsul ei — acela care, cândva, îi topise toate zidurile — a spulberat în câteva secunde anii care îi despărțiseră. Chipul ei era inconfundabil, chiar și după atâta timp.
Apoi i-a văzut.
Trei copii.
Trei perechi de ochi care o urmăreau atent. Trei zâmbete familiare. Și toți aveau gropițele lui.
Inima i-a început să bată haotic. I s-au înmuiat genunchii. A făcut un pas înapoi, neîncrezător în ce vedea.
Un ospătar care a trecut pe lângă el i-a risipit amețeala. A clipit, ca și cum s-ar fi trezit dintr-un vis. Dar nu era vis. Era real.
A traversat strada. Nu ca să intre, ci doar ca să se apropie, să vadă mai bine. Telefonul îi tremura în mână — nu pentru o poză, ci pentru că nu mai știa cum să se ancoreze în realitate.
Era posibil?
Își amintea perfect ultima lor ceartă — acea discuție care păruse că rupe totul. Ea plecase după aceea. Fără urmă. Fără mesaje. Fără apeluri. Își spusese că își refăcuse viața. Că poate se căsătorise cu altcineva. Că o luase de la capăt, undeva departe.
Dar nu.
Era acolo.
Și nu era singură.
Unul dintre copii s-a apropiat de ea și i-a spus ceva care a făcut-o să zâmbească — acel zâmbet ușor în colțul gurii, care-l cucerise în anii de facultate. Alt băiețel i-a tras mâneca și a întrebat:
— Mami, putem lua desert?
S-a oprit.
Mami.
Nu mătușă. Nu bonă. Mami.
Înăuntru, cafeneaua era plină de viață. Ospătarii râdeau, farfuriile se ciocneau ușor, o melodie veche se auzea în surdină.
Dar el, afară, stătea nemișcat — privind o viață care, fără el, înflorise. O viață care părea acum să i se arate din nou.
Dacă ceea ce vedea era adevărat… totul urma să se schimbe.
Corpul s-a mișcat înainte ca mintea să decidă.
A pășit spre ușă.
Incredibil.
Și totuși — trebuia să afle.
Când a deschis ușa, un clinchet discret a anunțat intrarea lui. Nimeni nu s-a întors. El însă o căuta doar pe ea. Iar ea, ca și cum ar fi simțit, a ridicat privirea.
Ochii lor s-au întâlnit.
A fost o secundă de tăcere, de uimire, de amintiri reînviate.
— Andreea…
Numele i-a ieșit abia șoptit. Ea a tresărit, și copiii s-au uitat imediat spre el.
— Tati? a întrebat unul dintre băieți, cu o expresie curioasă.
Andreea a rămas nemișcată. Nu părea furioasă. Doar surprinsă. Apoi a spus, calm:
— Rareș, Vlad, Andi… el este tatăl vostru.
Băieții au zâmbit, de parcă știau deja. Ca și cum fiecare oglindă, fiecare reflexie din copilărie le vorbise despre acest moment.
S-au ridicat și au venit spre el, puțin ezitant, dar cu o energie caldă și deschisă.
— Ai vrea să bei o cafea cu noi? a întrebat Andreea, simplu.
— Aș vrea… tot ce-mi permiteți, a spus el, cu ochii umezi.
Au stat ore întregi de vorbă în acea cafenea. Au râs, au plâns, au povestit. El le-a spus băieților despre vremea când o cunoscuse pe mama lor, despre cât de greșit a reacționat atunci când a pierdut-o.
Andreea nu i-a dat un răspuns clar în acea zi. Dar când a plecat, i-a oferit un zâmbet. Acela care spunea: „Mai vedem.”
Și așa a fost.
Lunile ce au urmat au fost un drum greu, dar frumos. El a devenit parte din viața copiilor. Și, încet, din nou, din viața Andreei.
Un an mai târziu, toți cinci au plecat împreună într-o vacanță în Grecia. Prima lor vacanță în familie.
Pentru că uneori, viața ne ocolește doar ca să ne aducă exact acolo unde trebuie.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”