Au pus la cale totul. Și atunci… n-am mai rezistat. Am plecat.
— E îngrozitor — a murmurat Iulia. — Dar cred că la mine nu se va întâmpla.
Olga a clătinat din cap.
— Nu știi cine le sprijină. Unchiul Verei lucrează aici. Este prieten apropiat cu șeful. De aceea ea se crede deasupra tuturor. Face ce vrea. Iar tu… tu ești deja victima aleasă.
— Și ce dacă? — a zâmbit Iulia. — Vedem noi cum rezolvăm.
Dar ziua s-a sfârșit prost. Cineva, profitând că a mers la baie, a turnat o substanță lipicioasă pe scaunul ei. Iulia, fără să știe, s-a așezat… și și-a dat seama doar când a vrut să se ridice. A petrecut restul după-amiezii nemișcată, simțind cum umilința îi ardea pielea. În jurul ei, chicoteli înăbușite, priviri piezișe, hohote reținute.
S-a întors acasă cu hainele pătate, cu fruntea plecată. Dar nu de rușine, ci de furie. Credeau că o vor frânge? Se înșelau.
Treceau zilele. Intrigile creșteau. Dispărea tastatura, apoi fișierele. Într-o zi a descoperit că cineva redenumise toate documentele ei cu titluri jignitoare. A fost nevoită să cheme tehnicianul.
Olga nu a mai putut suporta…
…și într-o dimineață, cu ochii obosiți și vocea stinsă, i-a spus Iuliei că vrea să demisioneze.
— Nu mai am putere. În fiecare zi e tot mai greu. Și nu e viață asta.
Iulia a privit-o lung. În ochii Olgăi era frică, dar și un fel de resemnare. Atunci a înțeles: dacă voia să reziste, trebuia să fie mai puternică decât toate.
În seara aceea, întoarsă acasă, și-a privit băiețelul adormit și a simțit cum i se strânge inima. „Pentru tine merg mai departe”, și-a spus în gând. „Pentru tine învăț să nu mai tac.”
A doua zi a venit la birou cu altă atitudine. Nu mai era victima, era luptătoarea. Și nu a răspuns la provocări cu nervi, ci cu un calm rece, care le dezarma pe celelalte. Când Vera a încercat din nou să o umilească, Iulia i-a întors spatele fără o vorbă, lăsând-o să strige singură.
Dar planul cel mare l-a pus la cale în tăcere. Știa că totul se bazează pe influența unchiului Verei, așa că a început să documenteze fiecare umilință: fotografii, mesaje, fișiere modificate, martori. Tot. Nimic nu trecea neobservat.
Într-o duminică, la biserică, s-a spovedit. Preotul din sat, bătrân și înțelept, a ascultat-o îndelung și i-a spus:
— Fata mea, răul se hrănește cu frică. Când nu te mai temi, răul slăbește. Ține capul sus și luptă cu dreptatea de partea ta.
Cuvintele i-au rămas în suflet ca un scut. Și-a adus aminte de bunica ei, care o învățase mereu să nu lase pe nimeni să-i calce demnitatea în picioare. „Mai bine să rupi tăcerea decât să te rupi pe tine”, îi spunea bătrâna.
Timpul a trecut, iar momentul decisiv a sosit la banchetul anual al firmei. Toți erau prezenți, iar Vera și Inna se pregăteau să strălucească, sigure că vor domina seara.
Dar când Iulia a intrat, braț la braț cu soțul ei, sala a amuțit. El era înalt, demn, îmbrăcat impecabil, iar privirea lui sigură spunea totul: Iulia nu era singură. Toate chicotelile, toate glumele răutăcioase s-au stins brusc.
În mijlocul serii, directorul a luat cuvântul. Iulia, calmă și pregătită, a ridicat mâna și a cerut să vorbească. Cu voce clară, a început să citească din dosarul ei: dovezi, capturi de ecran, documente furate, martori.
Sala a rămas înmărmurită. Vera și Inna încercau să râdă, dar fiecare dovadă le tăia glasul. Când a terminat, directorul a privit-o lung, apoi s-a întors spre cele două:
— De luni nu mai aveți ce căuta în compania asta.
Un freamăt a trecut prin sală. Oamenii care până atunci râseseră de Iulia au înțeles: ea era cea care a avut curajul pe care nimeni nu-l avusese.
A doua zi, biroul era altfel. Mai liniștit, mai uman. Olga a venit la ea cu lacrimi în ochi.
— Nici nu știu cum să-ți mulțumesc. Ai făcut ce n-am putut eu.
Iulia a zâmbit. Nu avea nevoie de cuvinte mari. Știa că, dincolo de muncă, câștigase ceva mult mai important: respectul.
Și, mai ales, recăpătase ceea ce pierduse de ani de zile — încrederea în ea însăși.
Într-o seară, pe drumul spre casă, privind câmpurile care se întindeau la marginea orașului, și-a amintit de copilăria la țară. De coasa tatălui care strălucea în soare, de mâinile crăpate ale mamei, de bunica ce spunea povești la gura sobei. Toate acele rădăcini îi dăduseră puterea de acum.
Pentru că, oricât ar încerca lumea să o înfrângă, o femeie româncă nu se lasă doborâtă. Se ridică, își îndreaptă spatele și merge mai departe.
Și așa a făcut și Iulia.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.