„Nu dau! Asta e tot ce am!” – a strigat fata care spăla vase, strângând la piept geanta sport. Directorul restaurantului, un bărbat înstărit, era convins că a prins o „hoață”, dar când a văzut ce era înăuntru, a înghețat pe loc…
Cristian Vereș stătea în biroul său mic și înghesuit, aflat într-un colț îndepărtat al restaurantului „Refugiul din Pădure”, și se uita încruntat la monitor. Agentul de pază, Ștefan, stătea lângă el în tăcere, arătând din când în când spre ecran.
— Stop, zise Cristian, ridicând mâna.
— Dă înapoi zece secunde.
Pe înregistrarea puțin clară a camerei de supraveghere, o siluetă subțire, îmbrăcată într-un halat gri de muncă, privea atentă în jur înainte să bage ceva rapid într-o geantă mare de sport, lăsată lângă ușa din spate.
— Și asta se întâmplă zilnic? – Cristian își frecă podul nasului.
— Deja de două săptămâni, încuviință Ștefan. Mereu la aceeași oră, chiar înainte de terminarea turei.
Pe ecran, spălătoreasa Nadia apucă geanta și, cu spatele ușor cocoșat, ieși pe ușă. Cristian se lăsă pe spate în scaun. Trei ani muncise ca să ridice restaurantul de la zero. Fiecare bănuț, fiecare furculiță, fiecare față de masă îl costaseră luni întregi de muncă. Iar acum, când lucrurile în sfârșit începeau să se așeze, când începuse să achite creditele…
— Ce crezi că ia? – întrebă, privind pe fereastră cum fulgii se topeau pe geam și se transformau în stropi tulburi.
— Nu se vede clar. Dar din bucătărie nu lipsește nimic. Nici mâncare, nici obiecte.
— Bine, spuse Cristian hotărât, ridicându-se.
— Mă ocup eu personal de asta.
Și așa a făcut. A ieșit grăbit și a ajuns-o din urmă pe Nadia chiar când aceasta deschidea ușa de serviciu.
— Nadia! – a strigat el.
Fata s-a întors. În lumina singurului felinar din curte, chipul ei părea alb ca varul. Instantaneu, a strâns geanta la piept, ca și cum ar fi protejat ceva prețios.
— Domnule Cristian? – glasul ei tremura, dar în el se simțea și o brumă de curaj.
— Ce căutați aici?
— Vreau să vorbim, spuse Cristian, făcând un pas spre ea.
— Am observat că, în fiecare zi, iei ceva din restaurant. Ce ai în geantă?
Ochii Nadiei s-au mărit de spaimă.
— Eu… n-am luat nimic. Vă jur.
— Atunci ce ai în geantă?
— Nimic. Nimic de valoare, repetă ea, lipindu-se cu spatele de ușă, căutând cu mâna clanța.
— Lasă-mă să văd, spuse el și întinse mâna.
— Nu! – izbucni Nadia cu atâta forță, încât Cristian a făcut un pas înapoi.
— Nu dau! Lăsați-mă în pace!
Și când el a privit înăuntru, a înghețat pe loc…
…Înăuntru, pe un prosop curat, era înfășurat un bebeluș. Mic, adormit, cu obrajii roșii și gene lungi. Lângă el, o sticlă cu lapte și un pachet cu scutece. Nicio urmă de mâncare furată. Nicio farfurie. Niciun plic de zahăr.
— E… copilul tău? – a reușit Cristian să rostească, vizibil tulburat.
Nadia încuviință din cap, cu ochii în lacrimi.
— Am rămas singură. N-am pe nimeni. Dacă îl las acasă, mi-l ia Protecția. Dacă îl aduc la muncă și mă prindeți, mă dați afară. Așa că îl țin ascuns. În fiecare zi, îl aduc cu mine și îl culc în magazie, între sacii de cartofi. Mă duc din sfert în sfert de oră să-l verific.
Cristian și-a dus mâna la gură. Niciun cuvânt nu părea potrivit. A privit din nou copilul, care scotea sunete abia perceptibile în somn.
— Vino cu mine, spuse el, aproape în șoaptă.
— Nu te dau afară. Dar nici nu mai poți să te ascunzi așa. Ne vom descurca împreună. Îi găsim un loc sigur aici, cât ești în tură. Îi punem pătuț într-un colț cald din spate. Și îți dăm un program mai lejer.
Pentru prima dată, Nadia nu mai părea speriată. Lacrimile se prelingeau, dar în ochi i se aprinsese o lumină nouă.
A doua zi, în spatele restaurantului, într-un colțișor izolat de depozit, a apărut un mic pătuț de lemn cu pătură moale. Iar lângă el, o foaie lipită cu bandă adezivă: „Oaspetele cel mai tânăr al Refugiului”.
De atunci, Nadia a continuat să muncească. Dar niciodată singură. Avea grijă de clienți, de vase, de comenzi – și de cineva care, într-o zi, avea să afle că locul unde a dormit prima dată în viață a fost într-un restaurant de poveste. Unde bunătatea a fost mai puternică decât bănuiala.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”