„Nu te duc acolo – vor fi oameni respectabili, nu e locul tău”, a spus cu dispreț soțul meu, fără să știe că eu sunt chiar proprietara companiei unde el lucrează.
Oglinda din dormitor reflecta o imagine deja obișnuită: eu, netezind cu grijă cutele unei rochii gri, simple, cumpărată acum câțiva ani dintr-un magazin obișnuit.
Dumitru era lângă mine, încheindu-și butonii la cămașa albă perfect călcată — italiană, cum ținea neapărat să precizeze de fiecare dată.
— Ești gata? m-a întrebat fără să-mi arunce o privire, scuturând cu gesturi precise un fir de praf imaginar de pe sacou.
— Da, putem pleca, i-am răspuns, aranjându-mi ultima dată părul în oglindă.
În cele din urmă m-a privit în ochi. În privirea lui se citea o vagă dezamăgire, evaluându-mă din cap până-n picioare.
— N-ai altceva, mai prezentabil? Tonul lui condescendent a spart liniștea, ca o lamă fină.
Era același scenariu înainte de fiecare eveniment corporativ. Nu rănea cu vorbe grele, dar știa să lovească precis. Mă obișnuisem să ascund durerea cu un zâmbet calm și o ridicare din umeri.
— Rochia asta este absolut potrivită, am răspuns liniștită.
A oftat adânc, de parcă i-aș fi provocat o mare rușine.
— În fine. Hai, dar te rog, nu atrage prea multă atenție, bine?
Ne căsătoriserăm acum cinci ani — eu, proaspăt absolventă de economie, el, un angajat ambițios la început de drum într-o firmă de comerț. La vremea aceea, visa cu pasiune, plin de planuri și încredere în succesul lui.
Și a urcat. Acum este manager senior de vânzări, gestionează clienți importanți, poartă costume scumpe, ceasuri elvețiene și își schimbă mașina la fiecare doi ani. „Imaginea contează”, repeta mereu. „Dacă nu arăți într-un fel, nu te ia nimeni în serios.”
Eu, în schimb, lucram discret, într-o mică firmă de consultanță financiară. Câștigam decent, dar fără extravaganțe. Mă ocupam de buget, de echilibru. La evenimente, Dumitru mă prezenta ironic: „Șoricuța mea gri, în mijlocul junglei.” Se stârneau râsete. Eu zâmbeam. Și înghițeam.
Cu timpul, l-am văzut schimbându-se. Nu doar față de mine, ci și față de lumea din jur. Îi disprețuia pe clienți, pe șefi, pe oricine.
— Vând lucruri fără valoare, fabricate la grămadă. Dacă știi să le împachetezi frumos, ți le cumpără toți, spunea, cu un pahar de whisky în mână.
Și uneori sugera și „alte servicii”.
— Clienții apreciază loialitatea… și ceva în plus, adăuga făcându-mi cu ochiul. Știi tu.
Înțelegeam. Dar nu comentam.
Până într-o zi.
Un telefon de la notariat a schimbat totul.
— Doamna Ana? E vorba despre moștenirea tatălui dumneavoastră, domnul Sergiu Volcu.
Inima mi-a sărit o bătaie. Tatăl meu plecase când aveam șapte ani. Mama nu pomenise niciodată de el. Doar că trăia, undeva.
— A murit luna trecută, mi-a spus notarul. Conform testamentului, sunteți unica moștenitoare a întregii averi.
La birou, am descoperit că nu fusese doar un om care plecase. Era un constructor de afaceri, un om cu avere uriașă: un penthouse în București, o moșie la țară, colecții de artă. Dar ceea ce m-a tulburat cel mai tare era o firmă de investiții — care deținea acțiuni importante în mai multe companii.
Printre ele: „TradeInvest” — firma unde lucra soțul meu.
Am spus doar că mi-am schimbat locul de muncă, că acum lucrez în investiții. Dumitru a ridicat din umeri:
— Sper că te plătesc mai bine, a murmurat.
M-am dedicat complet. Cunoștințele din facultate m-au ajutat, dar și mai mult — pasiunea. Pentru prima dată, simțeam că am control. Că pot decide.
Am cerut o întâlnire cu directorul executiv de la „TradeInvest”.
— Doamna Ana, firma are dificultăți. Vânzările scârțâie. Avem pierderi. Totul pornește dintr-un singur punct: Dumitru Andrei. Ar trebui să aducă profit, dar aduce pagubă. Avem suspiciuni de fraudă, dar nimic concret… încă.
Am ordonat o investigație discretă.
Rezultatul? Șocant. Dumitru inventase „bonusuri” pentru clienți, sustrăgea sume mari. Câștiguri fictive, contracte păguboase. Totul, în numele imaginii și al „stilului de viață”.
Între timp, și garderoba mea se schimbase. Eleganță minimalistă, dar de calitate. Designerii îmi cunoșteau deja gustul. Dar Dumitru nu observa. Dacă nu era țipător, pentru el era „gri”.
Aseară, a intrat în casă cu o față serioasă.
— Mâine e o gală importantă. Numai șefii mari. Se joacă viitorul meu.
— La ce oră trebuie să fim acolo? am întrebat simplu.
A rămas uimit.
— Nu… nu te duc. Nu e un loc pentru tine. Sunt oameni de clasă. Eu trebuie să arăt ca unul de-al lor. Nu pot risca să vin cu cineva care nu mă ridică, a spus, cu un ton disprețuitor.
— Nu chiar, i-am spus calm.
— Ana, știu că ești o femeie de treabă, dar… lângă tine par sărac. E realitatea. Acolo, totul contează. Totul.
Cuvintele lui au deschis răni vechi. Dar de data asta, nu mai durea la fel. Fiindcă de data asta… știam cine sunt.
— Așadar, nu vrei să mă iei cu tine? am întrebat, calmă.
— Nu e vorba de tine, e vorba de mine. Trebuie să fac impresie. Dacă totul merge bine, voi fi promovat în consiliu.
— Și dacă n-ar mai merge bine?
M-a privit confuz.
— Cum adică?
— Întreb doar ipotetic. Dacă cineva, să zicem, ar afla ce ai făcut cu fondurile companiei?
L-a văzut întrebarea în ochii mei. A râs nervos.
— Ana, ce… glumești? De unde știi toate astea?
Am zâmbit.
— Mâine seară… voi fi acolo. Cu toate documentele. Și cu directorul general. Știi, sunt noul acționar principal. Eu decid acum viitorul firmei. Și al tău.
A înghețat.
— Tu?
— Da. Eu sunt „problema de nivel jos” care de fapt deține totul.
A doua zi am apărut la gală într-o rochie de mătase albastră închisă, cu părul prins elegant. Sala s-a oprit în loc când am intrat. L-am privit pe Dumitru. Era palid. Și singur.
La câteva zile i-am trimis actele de divorț, m-am săturat de tot comportamentul lui urât față de mine. O lună mai târziu, a fost concediat. A plecat fără să-și ia la revedere. Eu am continuat. Am restructurat compania, am adus profesioniști adevărați și am investit în angajații care chiar merită.
Astăzi, conduc una dintre cele mai respectate firme de investiții din țară. Iar viața mea nu mai este gri. Este clară. Luminoasă. Plină de sens. Fiindcă, uneori, cel mai elegant răspuns este un zâmbet și un adevăr spus la momentul potrivit.