„Nu vreau să-mi murdăresc rochia în duba ta plină de praf. Tată, mai bine nu veni deloc, bine?!”, a izbucnit Sabrina.
Petru a rămas pe loc, zâmbetul i s-a șters de pe chip. A dat din cap, fără să spună nimic, dar în sufletul lui simțea cum îl apasă fiecare cuvânt. Era ziua absolvirii. Fiica lui termina liceul. Și nu voia să-l aibă aproape… Dar Petru nu putea lipsi. Nu azi. Nu după tot ce trecuseră împreună.
A venit oricum. Suficient de târziu cât să nu atragă atenția, dar destul de devreme încât să prindă un loc în spatele secțiunii rezervate părinților. Avea o cămașă veche, dar curată, bocancii de lucru spălați cum putuse mai bine.
Când i-au rostit numele, s-a ridicat în picioare, tremurând, cu telefonul pregătit, vrând să surprindă fiecare clipă în care fiica lui urca pe scenă.
Ochii i s-au umplut de lacrimi și de mândrie. Dar privirea Sabrinei s-a schimbat când l-a văzut. Zâmbetul i s-a stins puțin, iar maxilarul i s-a încordat.
Apoi, s-a petrecut ceva cu totul neașteptat. Prezentatorul evenimentului și-a dres vocea și a spus în microfon: „Domnule… vă rugăm să urcați pe scenă alături de noi?”
În sală s-a lăsat o rumoare. Sabrina a încremenit. Petru s-a ridicat încet, nesigur. Uimit. Tensionat. Iar Sabrina… Sabrina habar nu avea ce urma.
Petru a pășit spre scenă, încercând să-și ascundă emoțiile. Toți ochii erau ațintiți asupra lui. Prezentatorul a zâmbit larg și a rostit:
„Anul acesta, vrem să onorăm un om care a făcut sacrificii uriașe pentru copilul său. Un om care a crescut singur o fată excepțională, lucrând cu mâinile, zi de zi, fără să se plângă. Sabrina, premiul pentru excelență în reziliență și familie este dedicat tatălui tău.”
Sala a izbucnit în aplauze. Sabrina a rămas nemișcată câteva secunde. Apoi, cu ochii în lacrimi, și-a ridicat rochia și a alergat spre tatăl ei. L-a îmbrățișat strâns, acolo, în fața tuturor.
„Îmi pare rău, tati… Mi-a fost rușine de ce n-ar fi trebuit. Tu ești eroul meu”, a șoptit.
Petru i-a mângâiat părul, fără să poată scoate un cuvânt.
După ceremonie, s-au întors împreună acasă. În acea seară, au stat afară, pe băncuța de lemn, privind cerul și vorbind ore întregi. Relația lor, șubrezită de ani de neînțelegeri, s-a refăcut atunci, simplu, în tăcere și sinceritate.
Iar Sabrina, peste ani, avea să spună oricui asculta: „Tatăl meu m-a dus acolo unde sunt. Cu mâinile lui muncite și inima lui curată.”
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”