Prinzându-și soția cu prietenul în dormitor, s-a mutat să trăiască într-un loc izolat, în casa bunicului decedat… Iar ceea ce s-a întâmplat apoi a lăsat tot satul fără cuvinte.
Și-a găsit soția iubită în brațele propriului său prieten. Decizia a fost luată pe loc. Nici măcar nu le-a aplicat vreo corecție fizică. Pur și simplu l-a dat afară pe prietenul său – acum fost prieten – și i-a spus soției:
— Plec la țară pentru o lună. Te rog să-ți strângi toate lucrurile din apartamentul meu. Sper că nu vom avea niciun conflict, fiindcă altfel te voi face de rușine în tot orașul.
Soția lui lucra la primărie și, în acel moment, se pregătea să candideze pentru un post de deputat. Bineînțeles, i-a răspuns că-l va distruge, că-l va face să dispară, dar Ștefan i-a zâmbit rece:
— Nu ești în stare, draga mea.
Și amândoi știau că avea dreptate. Cariera ei era mai mult o întâmplare norocoasă – fusese la locul potrivit în momentul potrivit. Ștefan și-a făcut bagajele fără ezitare.
La serviciu, fără o explicație clară, a depus o cerere de demisie, nu de concediu. Poate pentru că simțea nevoia să rupă cu totul de trecut. Și dis-de-dimineață a pornit cu mașina spre satul unde trăise odinioară bunicul său.
Întotdeauna avusese o legătură strânsă cu bunicul. Când era copil, își petrecea des verile la bunici. Apoi a crescut, bunica s-a stins, dar el a continuat să-l viziteze pe bunicul.
— Ștefane, tu ești? Câți ani, câte ierni?
Ștefan a zâmbit larg.
— Nicolae, cât mă bucur să te văd!
S-au îmbrățișat, iar Nicolae s-a uitat curios în mașină.
— Ce, ai venit pentru toată vara?
— Deocamdată pentru o lună, apoi vedem noi.
— Serios? Atunci trebuie să sărbătorim. Uite ce: tu instalează-te, iar diseară vii la noi.
Acum aprind focul la baie, prăjim niște carne. Îți mai amintești baia mea?
Lui Ștefan i s-a luminat fața.
— Cum aș putea uita? Acolo simți că te-ai născut din nou.
Nicolae s-a îndreptat spre casă, iar Ștefan l-a strigat:
— Nicule, stai puțin!
Celălalt s-a întors.
— Uite ce am eu…
Ștefan a scos din portbagaj o cutie de lemn veche, acoperită cu o pătură. A dat-o la o parte și a ridicat capacul. Înăuntru, un acordeon bătrân, dar îngrijit, își dormea somnul de decenii.
— Îți mai amintești? Acordeonul lui bunicul…
— Dumnezeule… Asta-i comoara lui! Cum de-l mai ai?
— L-am salvat din pod, acum câțiva ani. L-am recondiționat. Și… m-am reapucat de cântat.
Nicolae l-a privit cu ochii strălucind. — Atunci diseară avem spectacol! Eu dau vinul, tu dai muzica.
Seara s-a transformat într-o mică petrecere improvizată. Câțiva vecini au venit, curioși să-l revadă pe băiatul „lui Nea Petre”. Au râs, au povestit, au cântat. A fost prima oară, după mult timp, când Ștefan a simțit că respiră cu adevărat.
În zilele următoare, a început să repare casa bătrânească. A curățat grădina, a vopsit gardul, a montat o poartă nouă. Oamenii din sat l-au ajutat bucuroși. Unul i-a adus lemne, altul l-a chemat la coasă, altul l-a invitat la un borș de pește.
Dar cea mai neașteptată surpriză a fost Andra, învățătoarea satului, o femeie calmă, zâmbitoare, care i-a adus într-o zi o plăcintă cu dovleac „în semn de bun venit”. Au început să se plimbe prin livadă, să bea cafeaua în curte, să vorbească despre visuri și reînceputuri.
După câteva luni, Ștefan a cumpărat casa bunicului, hotărât să nu se mai întoarcă în oraș. Cu Andra alături, a început să compună muzică din nou și chiar a început să predea lecții de acordeon copiilor din sat.
Nu-și mai dorea răzbunare, nici carieră, nici zgomotul orașului. Își găsise liniștea. Iar când, într-o seară de vară, Andra l-a întrebat: „Tu chiar ești fericit aici?”, Ștefan a zâmbit sincer:
— Pentru prima dată, da. Chiar sunt.
Și toată valea a răsunat din nou de muzică, așa cum altădată doar bunicul știa să o facă.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”