S-a întors după un an… Când am ieșit pe hol să duc gunoiul, el încă stătea pe covorașul din fața ușii. Al meu Arci. Roșcat, mândru, cu „bavețică” albă pe piept și cu privirea leneșă, de parcă nu tot el dărâmase capacul tigăii în bucătărie cu o seară înainte. I-am făcut un semn din cap, nici nu a tresărit.
Când m-am întors… dispăruse. Atunci nu m-am speriat. Cine știe, poate coborâse la parter și se tolănise pe preșul vecinilor, cum mai făcea uneori. Am sunat. Am coborât. Am verificat. Nimic. Am ieșit afară, tot nimic.
Arci nu mergea niciodată departe. Avea ruta lui clară: intrarea blocului, banca, tufa cu mentă pentru pisici și înapoi. Totul după un orar precis. Nu-l interesau mașinile, nu alerga după păsări. Doar ieșea la soare să se încălzească și să privească lumea. Și apoi… a dispărut.
În seara aceea am înconjurat tot cartierul. L-am chemat, am șoptit numele lui. Umblam cu punga de boabe în mână, ca un nebun. Nimic. Niciun sunet, nicio umbră. Doar liniște. Oamenii de pe bănci dădeau din cap cu compasiune:
— Nu s-a întors nici azi?
— Nu. A trecut deja o zi.
— Se mai întâmplă… așa sunt pisicile.
Nu. Arci nu era „așa”. El era al meu. De casă. Calm. Niciodată nu se depărtase. În șapte ani, nici măcar o dată. A treia zi am început să lipesc afișe. Pe fiecare — poza lui Arci: Arci pe pervaz, spălându-se. Arci ghemuit ca un covrig. Arci privind direct în cameră cu privirea lui clasică: „Iar cu aparatul ăla?”
Au început telefoanele. Unii întrebau. Un bărbat a spus că văzuse unul asemănător în cartierul vecin. Am mers cu autobuzul patruzeci de minute.
Era un motan, dar nu era Arci. Îi ziceau Ghindă. Apoi, după o săptămână, am aflat că prin scara noastră începuseră să se furișeze niște adolescenți. Unul chiar întrebase de o pisică de la etajul cinci — „blândă, domestică, probabil de rasă”.
— Crezi că ți l-au furat? — m-a întrebat vecinul.
— Cred că da, — am răspuns. Și atunci, pentru prima dată, am plâns.
A trecut o lună. Apoi două. Încercam să nu mă gândesc. Mergeam la muncă, priveam pe geam, ascultam ușile cum trântesc în scară. Uneori auzeam pași și mă întrebam: „Dacă totuși e el?” Dar nu era.
Am încetat să-i curăț bolul. Dar niciodată nu l-am dat jos de pe suport. L-am spălat, uscat — și pus la loc. Așa să fie. Într-o zi…
O prietenă mi-a adus un pui de pisică. Mic, gri, mieuna ca un ceainic.
— Nu poți să stai așa, singur, de parcă ești în doliu, a spus ea.
L-am păstrat. I-am pus numele Ursuleț. Era dulce. Jucăuș. Moale. Dar nu era Arci. De fiecare dată când îl mângâiam, simțeam un gol în interior. Nu pentru că el era rău. Ci pentru că nu era el.
Trecuse aproape un an. Iarnă. Zăpadă până la genunchi. Gheață peste tot. Mă întorceam acasă de la muncă, ținându-mă de balustradă. Într-o mână aveam cheile, în cealaltă, punga cu cumpărături. Mă gândeam că iar am uitat să iau ceai. Și deodată… am auzit un sunet. Un mieunat. Abia auzit, slab. M-am oprit înghețat…
Am rămas nemișcat, cu inima bătându-mi în gât. Mieunatul s-a auzit din nou, de undeva din spate. Am coborât ultimele trepte, m-am întors spre colțul blocului, iar acolo… între două pubele, tremura un motan slab, cu blana năclăită de zăpadă.
— Arci? am rostit, abia șoptit.
Motanul a ridicat capul. Avea aceeași privire leneșă. Aceeași bavețică albă. Și deodată, a scos un miorlăit prelung și a venit șchiopătând spre mine.
M-am lăsat în genunchi, am lăsat punga jos, și l-am luat în brațe. Era ușor, prea ușor. Mirosea a străzi și a frig. Dar era el. Cu adevărat el.
Nu știu cum s-a întors, de unde, cum a supraviețuit, dar era acolo. Acasă.
În zilele care au urmat, a dormit numai pe fotoliul lui preferat. Ursuleț l-a privit întâi cu suspiciune, dar curând s-au împrietenit. Arci, mai bătrân, mai înțelept, stătea la geam și privea lumea ca înainte. Iar Ursuleț se juca printre coada lui.
Într-o seară, când m-am așezat pe canapea cu o cană de ceai — pe care, de data asta, nu am uitat să-l cumpăr —, am privit spre cei doi adormiți, unul ghemuit peste celălalt, și mi-am spus: „A fost un an greu. Dar acum suntem iar împreună.”
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”